Prințesa Norilor

Capitolul IX: Biblioteca de la miezul nopții

        Simțea inima care i se sfărâma pe interior, laolaltă cu lacrimi sărate ce-i ardeau obrajii. Bucățelele din sufletul ei schingiuit fuseseră ca din sticlă fragilă și se spărsese la o asemenea lovitură puternică ca aceasta. Acum cădeau una câte una la picioare, fiind nevoită să calce pe cioburile mărunte de amărăciune.

       De ce eu? De ce eu? De ce eu! răcnea în sinea ei Astelle, punându-și mâinile peste gură ca să nu dea glas urletelor din propria minte.

       Ce făcuse atât de greșit încât să merite un așa tată și o așa soartă? De când se știa stătuse doar în castel și se limitase doar să-și exploreze imensul cămin. Mereu fusese ascultătoare încă din copilărie, iar fratele ei cel neastâmpărat din familie. Învățase mereu despre ceea ce însemna a fi un scriitor al destinelor încă de când avea opt ani.

       Viața era crudă și se părea că îi era dat să o guste pe propriile ei pene. Viața nu ierta și nu avea să o facă niciodată, nu ținea cont de anii ei și nici măcar de mărimea sau sufletul ei deja împovărat. Își amintea perfect momentul în care aflase adevărul despre Maestrul Condeier cu ajutorul pergamentului auriu. Vocea lui îi răsuna în minte la nesfârșit încât urechile îi țiuiau și și-ar fi dorit în acel moment să nu mai audă. Simțea cum fiecare cuvânt se scrijelea pe ce mai rămăsese din inima ei fără a putea riposta în vreun fel.

       Picioarele îi deveneau moi ca lutul pe măsură ce tot înainta pe coridoarele întortocheate și întunecoase ale palatului. În spatele său lăsă o dâră de material și pietre prețioase pe care le smulse cu ură din rochia ei ce odată fusese înzorzonată. Își vărsase furia pe săraca îmbrăcăminte, acum rămânând doar într-o zdreanță. Odată ce intrase în bibliotecă, se prăbușise pe marmura rece ca un bolovan aruncat într-un lac.

       Încăperea semicirculară gemea de rafturi înalte până la tavan, aranjate de-a lungul pereților, dintr-un capăt într-altul. Nu existau ferestre, însă în loc de tavan era o bucată uriașă de sticlă cristalină, ce lăsa la iveală cerul senin ca lacrima de afară. Razele de lumină se revărsau printre rafturi, făcând praful să plutească în vârtejuri mici. Chiar dacă cărțile erau scăldate în lumina blândă a soarelui de miazăzi, acum Astelle prefera ca biblioteca să fie înnorată, la fel ca sufletul ei îmbâcsit de melancolie.

       Nu dădu importanță nici măcar cărții cu regulile Regatului Norilor care îi stârnea interesul ori de câte ori trecea pe lângă ea. Aceasta stătea pe un piedestal măricel din cuarț alb, ce susținea greutatea uriașă a cărții de minim un metru lățime, de peste zece mii de pagini. Coperta era una simplă și aurită, cu dâre de praf care se depuseseră pe ea și altele de degete, ca și cum cineva o răsfoise destul de recent. Sub tot acel strat generos de praf, se observa destul de greu binecunoscutul blazon al tărâmului.

       Se puse în șezut cu spatele lipit de un perete dintr-un colțișor întunecat. Își strânse genunchii la piept și îi luă în brațe, iar aripile le lăsă să atârne blege pe podea. Izbucni în hohote de plâns ore în șir până când simți că fusese secătuită de orice fel de lacrimă, iar vocea ei se stinse. Nu știa cât timp trecuse, dar cert era că uriașa încăpere începuse să se întunece ușor-ușor. Probabil era în jur de miezul nopții, judecând după poziția stelelor și a lunii vizibile prin geamul subțire de sticlă de pe tavan. Nici nu se clinti din locul ei atunci când simți prezența cuiva în încăpere, ci suspină, stând cu bărbia pe genunchii săi. Nici măcar nu dormise. Ochii o usturau de parcă și-ar fi pus otravă în ei, iar pleoapele i se umflaseră și înroșiseră. Dacă ar fi fost posibil, s-ar fi lăsat să moară de nemâncată sau de nedormită, dar îngerii nu mureau doar din atâta tot.

       În poală avea o carte deschisă la o pagină aleatorie, deoarece încercase să se liniștească făcând ceea ce iubea – să citească. De aceea venise în acest loc, crezând că dacă avea să facă ce-i plăcea, avea să se liniștească. Citise aproape toată biblioteca din palat în toți acei patru ani de când se autoizolase, iar cărțile din camera ei le recitise de nenumărate ori, fiindcă erau preferatele ei. În bibliotecă se aflau numeroase cărți, unele de fantezie, altele despre traiul pe Pământ. Citea mai mult despre oameni și viața lor, căci i se părea un subiect interesant. Mai ales că pentru a scrie destinul unui om, trebuia să înțeleagă exact viața lor. Din păcate nici pasiunea ei nu o făcuse să se simtă mai bine, în schimb, udase cartea din cauza lacrimilor sale pline de amărăciune. Pagina avea urme vizibile de udeală, ca niște bubițe, unele fiind uscate, altele proaspete.