Prințesa Norilor

Capitolul X: Acum ori niciodată

        Fugea, fugea și iar fugea. Nici nu știa unde se îndrepta, cert era că nu rata să ia nici o cotitură ale holurilor întunecate. Aripa și-o târa după ea de parcă ar fi fost fără viață, ceea ce îi îngreuna și mai mult efortul de a scăpa din ghearele propriului tată. Era numai vina lui Florys, el i-o rupse, și care îl numea ,,cel mai bun prieten". Clar nu era un prieten bun, era un trădător. Începuse chiar să se plângă Domului de întunericul din palatul său, căci din cauza lui le împiedicase la un moment dat. Ce castel este ăsta dacă și pe timp de zi și pe timp de noapte domnește întunericul? se întrebă Astelle, dar știa că niciodată nu avea să primească răspunsul.

       Strânse la piept pergamentele aurii care erau rulate cât mai micuțe încât să le poată țină mai bine. Întreg trupul îi tremura frenetic din pricina instinctului de supraviețuire întins la maxim. De abia reușise să înșface pergamentele, dar de data asta avea să facă orice încât să nu mai permită să pice din nou pe mâinile tatălui ei. Astelle se simțea de parcă ar fi o pradă, iar vânătorul avea să vină după ea ca să o ia drept trofeu în orice secundă. Dar se înșela. Nimeni nu venea pe urmele ei. Ori Fenwick pățise ceva din cauza loviturii primite din partea fiicei sale ori încă mai era ocupat cu acel spirit. Cel puțin avea timp berechet să găsească o soluție pentru ceea trebuia să facă.

       Șatena alergă din nou în timp ce strângea și mai tare pergamentele aurii de parcă propria viață s-ar agăța de ele. Odată ce auzi niște șoapte indescifrabile de pe un holul alăturat, se panică. Cu inima cât un purece, se duse aproape de prima camera care-i ieși în cale, sparse încuietoarea cu puterile sale și intră. Se lipi cu spatele de ușa din lemn de pin și încerca să-și controleze respirația neregulată. Își ridică un pumn în care șerpuia necontenit un fascicul de lumină. Aruncând o privire fugară prin jur, mulțimi Domnului că nu era nimeni acolo. Își lipi o ureche de un perete pentru a asculta șoaptele care deveneau tot mai clare pe măsură ce se apropiau.

       Erau gărzile-spirite. Încă de când era mică îi fusese frică de ele. Acum era aceași poveste. Știa că erau aici să protejeze castelul, dar gândul că ele puteau fura sufletul oricui intrus o îngrozea de moarte. Totuși, din câte auzise, și acele gărzi fuseseră cândva niște îngeri obișnuiți. Fuseseră încredințați cu protejarea primilor regi ai Regatului Norilor și păziseră palatul cu îndârjire. La un moment dat, în timpul unui atac, fuseseră blestemați și așa avuseseră parte de această înfățișare înfricoșătoare, dar și faptul că nu mai puteau părăsi vreodată acest loc. De atunci păzeau în fiecare seară castelul și până acum se dovediseră a fi cele mai loiale gărzi avute vreodată în Regatul Norilor.

       Răsuflă ușurată atunci când auzi cum spiritele începeau să se îndepărteze de ea și se lăsă în jos cu spatele încă lipit de ușă. Își scoase sticluța rozalie din săculețul pe care îl avea în buzunarul rochiei sale zdrențuite și își puse cu grijă trei picături peste rană. Gemu ușor, dar de ușurare, căci ruptura i se vindecă încet-încet. Își revizui ca într-un film tot ceea ce i se întâmplase mai devreme. Acum regreta că își lovise tatăl, dar fusese necesar. Oricât de mult voia să nege, iertarea nu era o soluție pentru el, cel puțin doar momentan. Nu cât timp voia să-i șteargă memoria. Trebuie să fug de acasă, acest gând o izbi pe tânără de parcă cineva i-ar fi dat cu o tigaie în cap.

       Cum să facă ea așa ceva? Ea, Prințesa Norilor, să-și părăsească poporul în timp ce un tiran îl conducea? Dar poate uneori este bine să fugi ca să protejezi singurul lucru ce îl poate face pe Fenwick aproape invincibil, își spuse în minte fata cu ochii albicioși de parcă nu ar fi fost un gând de al ei, ci o șoaptă zisă de Cel de Sus. Dar unde să fugă? Dacă s-ar ascunde prin tărâm, ar fi prinsă imediat de gărzi. Poate pe Pământ? Ar putea merge în lumea oamenilor în căutarea fratelui ei, asta dacă nu fusese exilat în Regatul Norilor Negrii. Legenda despre fundul tărâmului îi dădea mereu fiori pe șira spinării.