Moartea Asasinilor

Capitolul 12

     Apoi se întâmplase ce se întâmplase. Drake o salvase din acel loc și chiar dacă fusese nevoită să locuiască cu mama ei pe care nu o putea ierta pentru că o abandonase, cel puțin acolo a fost lăsată în pace atunci când a dorit acest lucru. Îi făcuse vizite lui Drake în arest și așteptase cu nerăbdare eliberarea lui, iar când ziua aceea sosise, amândoi erau deja aproape îndrăgostiți unul de altul.

     Telefonul începu să îi sune brusc, aducând-o cu picioarele pe pământ. Se ridică de pe canapea și se îndreptă către dormitor, unde își lăsase mobilul aruncat pe pat după ce ieșise de la duș. Era un număr necunoscut.

     — Alo?

     — Ești bine?

     Elora își dădu ochii peste cap.

     — De pe ce număr mă suni? o întrebă iritată pe mama ei.

     — Nu contează. Trebuie să stăm de vorbă.

     — Sunt bine, nu vreau să discutăm nimic, replică ea rece.

     — Nu te-am întrebat dacă vrei, te-am anunțat că trebuie să vorbim și vom vorbi! zise Jessica, ridicând tonul.

     — Închid, zise Elora, deloc impresionată.

     — Știu ce ai făcut, zise mama ei și închise înaintea fiicei sale.

     „Mai lasă-mă în pace!" își zise Elora iritată și aruncă telefonul pe pat, ieșind din dormitor.

     Cum adică știa ce făcuse? La ce se referea?

     După nici treizeci de secunde, se întoarse în cameră și o sună pe Jessica pe numărul ei personal.

     — Da.

     — Ce știi? întrebă Elora pe un ton amenințător.

     — Nu contează, ai zis că nu vrei să vorbim.

     — Ai dreptate, nu vreau, zise ea hotărâtă. Scuze de deranj.

     Se pregătea să închidă, când mama ei cedă și vorbi:

     — Ai dat un telefon anonim și vreau să știu de ce ești implicată într-o anumită poveste.

     Elora se înfioră. Cum descoperise?

     — Tu ești cea care dă telefoane anonime, nu eu.

     — Dacă nu vrei să vorbim față în față, mă văd obligată să spun poliției ce știu.

     „Tu ești poliția" gândi fata, însă înțelese la ce se referea inspectoarea. Nu spusese nimic nimănui pentru că era vorba de fiica ei. „Măcar acum mă iubește, dacă timp de cinșpe ani n-a făcut-o."

     — Bine, o să vorbim.

     — Vin la tine, spuse Jessica hotărâtă.

     — În niciun caz!

     — De ce?

     — Drake nu trebuie să știe.

     Ce scuză tâmpită... Lucrurile aveau să se complice și mai mult, dar nu o putea lăsa să vină în apartamentul lor.

     — Ok. Atunci?

     — O să te anunț eu.

     Ar fi vrut să îi ceară să nu spună nimic nimănui, dar se abținu. Dacă ar fi făcut asta, i-ar fi dat de înțeles că situația era mai gravă decât credea. Nu, trebuia doar să aibă încredere în iubirea maternă a Jessicăi.