Speranța atingerii - FINALIZATĂ -

Capitolul 6

      — Scuze, însă trebuia să te opresc înainte de a face vreo prostie. Dominic nu are nicio vină, el doar a încercat să ne protejeze, chiar dacă a însemnat să ne facă să suferim. Știi prea bine asta, chiar dacă refuzi să crezi. Aaron nu este mort, este doar închis. Știi la fel de bine ca și mine că încă are oameni peste tot și dacă s-ar chinui puțin ar evada.

      Mă ridic cam stângaci de jos și îmi scutur hainele aruncând o ultimă privire spre Monstru, apoi mă întorc și ascult atent ceea ce-mi spune roșcata. O privesc cum stă rezemată de biroul doctorului și mă privește la rândul său. Chipul său este unul dur, serios și încrezător care este menit să intimideze pe oricine, însă pe mine doar mă bagă și mai rău în ceață. Stau și analizez tot ce s-a întâmplat astăzi și ajung la concluzia că nimic nu mai este la fel. Oftez și dau din cap spre aceasta să continue, iar în cameră se aude doar vocea ei, din nou:

      — Îmi pare rău, pentru toți acești ani în care ai suferit și m-ai plâns. Îmi pare rău, pentru că te-ai învinovățit mereu pentru moartea mea. Îmi pare rău, pentru tot, însă totul a fost spre binele tău.

      — Sper binele meu? Cum poți spune așa ceva? Tu ai idee că la un momentdat era să mor?! Zi, ai idee? Și exact asta îmi doream, așa aș fi fost cu tine pentru totdeauna, dar de fapt aș fi fost din nou singur, pentru că tu, afurisito trăiești! Ai trăit în toți acești ani nenorociți!

      Lacrimi amare îmi udă chipul cu fiecare cuvânt pe care-l rostesc. Bătăile inimii cresc în intensitate, furia se mărește, iar un sentiment de greață se face prezent. Îmi duc palmele tremurânde la față ca să-mi ascund lacrimile, nu vreau să par așa de slab, însă toată această situație m-a rănit. Știu că ar trebui să mă bucur ca este vie și că putem să fim împreună, însă momentan durerea este mult prea mare, iar furia clocotește în mine. Prins în durerea mea, nu aud când aceasta vine spre mine, iar atunci când brațele sale mă strâng la piept tresar ușor și întreg corpul mi se încordează. Primul instinct este să o împing de lângă mine, dar odată aflat în brațele sale cedez. Îmi mut mâinile pe spatele său și fața mi-o îngrop în umărul ei, strângând-o puternic la piept.

      Mi-a fost enorm de dor de ea, de parfumul său de ciocolată, de tot ce înseamnă ea. Din instinct îmi mut o mână pe capul său și îmi îngrop palma în părul mătăsos, trăgând ușor de acesta, pentru a-i lăsa capul pe spate. Îmi ridic privirea spre aceasta și mă apropii lent de gura sa. Îmi simt buzele uscate, iar înainte de a mi le lipi de ale sale, trec fugitiv cu limba peste ele. Nu îmi pasă că cei doi bărbați din cameră ne privesc, că mai acum două minute i-aș fi bătut pe toți trei, tot ceea ce contează este ea și acest minunat sărut. Buzele noastre se freacă unele de altele, iar limbile noastre se luptă pentru dominare. Aș fi putut să o sărut ore în șir, însă Elton s-a gândit să-și dreagă vocea și sa ne întrerupă mirificul moment. Mă depărtez de Scarlett și îmi dau ochii peste cap, încercând să nu fac vreo criză, din nou.

      — Dacă tot nu ai avut bunul simț de a ne lăsa încă puțin, te rog continuă.

      Ironia mea este nelipsită astăzi. Degetele de la mâna dreaptă se împleticesc cu ale sale și pornim spre scaun. Mă așez primul, apoi o trag pe aceasta în brațele mele. Un micuț chicot îi scapă printre buze atunci când rochia blue i se ridică puțin cam mult. Un zâmbet drăcesc îi luminează chipul, însă vocea groasă a monstrului îmi întrerupe, din nou, gândurile mult prea perverse.

      — Scarlett, are dreptate. Toată această minciună a fost pentru binele vostru. Spencer știindu-te invalit, iar pe ea moartă nu are de ce să vrea să evadeze, însă dacă ar afla că amândoi sunteți teferi nimic nu i-ar sta în cale. Tu ar trebui să știi cel mai bine de ce este acesta capabil. Acum, te rog, nu mai fi copil și gândește rațional. De ce crezi tu că poți merge din nou? Crezi că pentru mine a fost ușor să te mint, să te văd cum îți faci singur rău gândindu-te că din vina ta ea a murit? Îți zic eu că nu mi-a fost. Toată această minciună m-a măcinat puțin câte puțin, în fiecare zi și noapte. Amândoi sunteți ca și copiii mei, iar să vă văd triști mă doare cel mai rău.