Prințesa Norilor

Capitolul III: Micul prieten

       Servitoarea plecase în cele din urmă la insistențele fetei, iar aceasta răsuflase ușurată, pentru că femeia nu-și dăduse seama de adevăr. Se uitase apoi spre zona în care găsise creatura mai devreme. Nimic nu se mai vedea. Oftase adânc și își aranjase câteva șuvițe din părul ei care-i scăpau din cocul dezordonat pe care îl avea. Începuse să se gândească dacă nu cumva a fost doar un vis sau o halucinație, iar mâine avea să uite această întâmplare. Se ciupise ușor de braț, scâncind ușor și realizând că într-adevăr nu a fost un vis. Zâmbi slab în colțul gurii, agățându-se de un fir de speranță. Trebuie să-l găsesc, își zise cu hotărâre în sinea ei Astelle.

· · · ─── ♕ ─── · · ·

       Noaptea următoare prințesa se aflase din nou la balconul dormitorului său, așteptând cu nerăbdare micuța creatură din seara precedentă. Poate, poate, avea să vină din nou, astfel, dovedindu-se că nu a fost doar un vis. Așteptase o oră, două, trei. Nimic. Părea că nu o să mai vină niciodată, însă norocul îi surâse în momentul în care Astelle căscase somnoroasă și voia să meargă în patul său ca să se odihnească. Ca și prima dată, creatura ieșise dintr-un colț întunecat în fața tinerei, iar ea se speriase destul de tare. De data aceasta se abținu să mai țipe, acoperindu-și gura cu palmele palide și micuțe.

       Toată noaptea și-o petrecuse alături de noul său prieten. La un moment dat observase la una dintre ghearele dragonului un inel bărbătesc. Acesta era negru, lucios, cu câteva inscripții într-o limbă necunoscută. Astelle întinse mâna pentru a-l lua, ca să vadă mai bine ce era cu el, însă dragonul nu o lăsase, ci începuse să mârâie. Îngerul își retrase mâna și se uitase cu o încruntătură spre dragonul care continuase să mârâie de parcă cel mai de preț lucru pe care îl avea era acel inel. Poate chiar era cel mai de preț lucru al lui, își spuse în sinea sa. Fata oftase, hotărând în final că era mai bine să-l lase în pace și să nu-i ia lucrurile fără voia lui.

       Întâlnirile cu puiul de dragon continuaseră în fiecare seară, începând de atunci. Chiar dacă avea un aspect respingător și fioros, asta nu o împiedicase pe șatenă să aibă un nou prieten. Dragonul avea un mister aparte care o făcea să-l îndrăgească. Nu îl vedea ca pe un animăluț de companie așa cum credea îngerul la început că va fi relația dintre cei doi, ci deveniseră cei mai buni prieteni. Cel puțin așa simțea Astelle, nu știa ce credea și dragonul. Începuse chiar să-i povestească despre trecutul său și prin ce greutăți trecuse. Dragonul nu-i putea răspunde și nici să o consoleze așa cum făcea o persoană, însă măcar avea pe cineva care să-i fie alături.

       — Și așa mi-am pierdut mama și bunicii la vârsta de doar opt ani, terminase de povestit tânăra, cu vocea mai mult șoptită și bâlbâindu-se din când în când, căci se abținea din greu să nu plângă.

       Prea târziu. Câteva lacrimi ca niște cristale mici îi părăsiseră colțul ochilor fără să vrea. Shadow, așa cum îl botezase îngerul, își puse capul în poala ei și începuse să o mângâie cu botul ca să-i mai aline durerea pe care o simțea. Prințesa zâmbi slab, însă cu un gust amar își șterse lacrimile. Îl mângâie pe dragon pe cap, gândindu-se că în sfârșit găsise pe cineva în care să aibă încredere și să-i fie aproape. Asta o făcea pe Astelle pe zi ce trecea să fie tot mai veselă și zâmbitoare așa cum obișnuia înainte să-și piardă fratele și prietenul cel mai bun. Fenwick remarcase comportamentul diferit al fiicei sale, așa că le ordonase gărzilor și servitoarelor să o urmărească, deoarece credea că era îndrăgostită și se întâlnea cu un băiat pe ascuns.