Prințesa Norilor

Capitolul III: Micul prieten

       — Chiar ești un dragon...? spuse șatena, deși voia să sună mai mult ca o exclamare, vocea îi tremura ușor din cauza uimirii vădite în glas și chip, iar așa sunase fără să vrea ca o întrebare.

       Dragonul doar o măsură din priviri, lăsând la vedere cele patru picioare bine tonifiate, cu gheare lungi și ascuțite, gata să sfâșie orice. Acesta îi dădu drumul materialului cămășii atunci când văzuse că tânăra se îndepărtase de balustradă și era în siguranță. Prințesa îl privise atent, apoi se uitase în jos la haina sa care era sfâșiată din cauza colților dragonului. Nu era ceva foarte grav dacă cădea peste balustradă în gol, pentru că putea zbura, dar și-ar fi pierdut controlul aripilor din cauza fricii pe care o simțea în acel moment. Atunci când îi era teamă nu prea putea să zboare cum trebuia. Ultima dată când făcuse asta, nu ieșise prea bine, ajungând cu o aripă ruptă, care de abia se vindecase.

       Șatena își folosise una dintre puteri, distrugând până la stadiul de atomi acea parte din rochie și modelându-i astfel încât să o recreeze așa cum era înainte. Această putere se numea creație prin distrugere. După cum era și numele, trebuia distrus ceva pentru a crea altceva. Astelle nu înțelegea de ce era posesoara acestei abilități. Niciun înger din tărâm nu avea o așa putere, ci doar tatăl său, dar care nu vorbea mai deloc despre trecut sau de unde putea dobândi acest dar deosebit. Chiar dacă părea destul de ușor ceea ce făcea, nu era deloc așa. Trebuia să știe destul de bine chimie, pentru a nu combina atomii greșit și a provoca o explozie de proporții.

       Îngerul își trecu o mână peste cămașa fină de noapte ce era din nou ca nouă, apoi se lăsase ușor pe vine, ca să poată ajunge la nivelul dragonului. Aceasta întinse o mână spre el pentru a i-o mirosi, iar după ce observase că totul era în regulă, o lăsă să îl mângâie pe cap. Solzii lui se simțeau foarte abrazivi, câțiva lăsându-i niște mici zgârieturi, dar nu se oprise. Nu știa că exista dragoni, dar se părea că Domnul putea face orice fel de minuni. Judecând după statura mică a dragonului, părea a fi doar un pui, dar era ciudat să aibă solzii atât de rigizi. Nu ar trebui să fie mai cruzi și mici pentru un dragon? se gândise fata nesigură, dar ridică din umeri, fiindcă nu știa prea multe despre aceste ființe. Uitându-se mai atent spre corpul creaturii, observase în unele părți cum lipseau niște solzi sau chiar avea niște cicatrici evidente. Părea că a fost rănit într-o luptă. Asta o făcea pe Astelle și mai confuză.

       — Cine ești? Ce cauți aici? Pe unde ai intrat în tărâm? întrebă Astelle în timp ce glasul cald și melodios al îngerului îi încântase numaidecât urechile dragonului, privindu-l în ochii lui sticloși.

       Atâtea întrebări și niciun răspuns. Dragonul nu schița vreun gest, ci doar stătea cuminte în loc, clipind rar. Ce mă fac cu tine acum? era un alt gând al fetei. Clanța ușii dormitorului se auzise ca și cum ar fi fost forțată de cineva să intre, dar nu putea, deoarece era încuiată. Vocea unei servitoare care-i auzise țipătul tinerei venise să vadă dacă era bine și să întrebe ce se întâmplase. Dragonul mârâise slab, de parcă ar fi fost deranjat de acest nou invitat nepoftit, ca și el de altfel, așa că o luase spre balcon și zburase cu o măiestrie care ar lăsa invidioase și pe cele mai frumoase și pricepute păsărele. Îngerul se duse pe urmele lui și întinse mâna spre cer, vrând să-l oprească cumva, dar degeaba. Imediat se pierduse în zare în întunericul nopții târzii, fără nici cea mai mică urmă.

       — Sunteți bine, prințesă? zise vocea unei femei.

       — Da, sunt bine, nu vă faceți griji. Puteți pleca! Vă rog! îi răspunse șatena, ridicând ușor tonul ca să fie auzită.