The Sunset // Lee Felix

~capitolul 17~

  Felix:Te iubesc...

  Dintr-o dată, simt o greutate pe mine. Încerc să-l ridic, să-l duc în pat. Nu îi mai simțeam respirația.

  Îl resuscitez cât pot de bine, până începe să tușească sânge. Eram speriată. Nu știam ce să fac.

  Îmi apucă mâna cu brutalitate fără să vrea, încercând să-mi spună ceva. Cu cealaltă mână, îmi arată niște pastile în haina lui.

  Mă repezesc spre pastile, dar le-am scăpat pe jos pentru că îmi tremurau prea tare mâinile.

  I-au câteva de pe jos, și i le dau să le înghită. Criza lui încetează, și leșină. Cad pe jos și respir ușurată.

  Înainte să-mi închid ochii îl văd pe Fluffy cum vine și mă linge dar închid ochii și negru.

  *după câteva ore*

  Îmi deschid ochi, eram în pat cu Felix lângă mine, pe telefon. Îl îmbrățișez fără să zic nimic.

  Felix:Îți promit că-ți voi spune cât de curând.

  Eu:Când vei fi tu pregătit, dar... Să nu fie prea târziu...

  Felix:Nu-ți face griji... Mâna?

  Eu:E mai bine.

  *a doua zi*

  Așteptam lângă patul lui Hyunjin, el dormea.

  Pe ușă intră Felix, cu niște fișe și îmi zâmbește.

  Felix:E în stare stabilă și e din ce în ce mai bine. Nu cred că avem de ce să ne mai facem griji momentan.

  Eu:Știam că reușește, doar e fratele meu.

  Felix:Cum merge ancheta?

  Eu:Nu avem nicio pistă, nu a fost niciun martor iar camerele de supraveghere erau puține și poziționate în poziții în care nu se vedea nimic.

  Felix:Ce ai de gând să faci?

  Eu:Trebuie să continui, nu renunț. Deși nu eu conduc ancheta de data asta, sunt aceeași Maya, rezolv orice caz.

  Felix:Așa te vreau!

  Se aude o bătaie de ușă.

  Jaemin:Deranjez? și face un pas înainte.

  Eu:Nu, intră.

  Jaemin:Ce mai face pacientul?

  Eu:Se simte mai bine. Dar Felix, nu ști când se va trezi?

  Felix:Aș vrea să știu și secunda dar momentan ți-aș aproxima o săptămână-două.

  Eu:Sper...

  Jaemin:Și... Maya... Ce s-a întâmplat în acea seara?

  Pulsul mi-a crescut.

  Eu:Păi...

  Felix:Nu s-a simțit bine și am avut grijă de ea, îmi ia apărarea.

  Jaemin:Deci înseamnă că ați fost doar voi doi....?

  Eu:M-am simțit rău, m-a dus acasă și mi-a făcut un ceai, atâta tot.

  Jaemin:A, bine atunci, mai vorbim.

  Face cu mâna și pleacă.

  Eu:A fost cât pe ce...

  Felix:Atâta se mai bagă, ca musca în lapte. Oricum, ce fac ceilalți?

  Eu:Lucrează și ei la caz...

  Felix:Eu zic să mergem să mâncăm și să bem ceva.

  Eu:Bine, cu moto-

  Felix:PE JOS!

  Eu:Da, să trăiți!

  Ieșim din spital și mergem până ajungem la o cafenea.

  Intrăm, și ghici ce, draga de Sasha era acolo. Mă prefac că nu o văd, iar Felix mă urmează.

  Ne așezăm la o masă, în timp ce chelnerul vine să ne ia comanda. În acest timp, mă uitam la Sasha și văd că avea laptop-ul cu ea.

  Se pare că era ceva intens la ce concentrată era. Îi sună telefonul și răspunde cu repeziciune. Părea foarte urgent, deoarece își adunase toate lucrurile și a țâșnit spre ușă.

  Înainte să iasă, privirile noastre se întâlnesc, dar ea continuă să meargă, și se urcă în mașină.

  Felix:La ce te uitai?

  Eu:Ha? La nimic, mi s-a părut că văd pe cineva cunoscut.

  Felix:Și...? Despre relația noastră...?

  Eu:Ce e cu ea?

  Felix:Voiam să întreb... Ce suntem?

  Eu:Vii.

  Felix:Nu în sensul ăla...

  Eu:Tu ce crezi?

  Felix:Prieteni...?

  Eu:Dacă tu așa consideri după tot ce s-a întâmplat, înseamnă că nu ar mai trebui să ținem legătura...

  Felix:Stai, stai! Glumeam! Nu pleca!

  Eu:Bineînțeles că nu plecam, doar glumeam, îi spun râzând. Da suntem ceea ce crezi.

  Deodată, fața lui se umple de bucurie și ochii îi erau zglobii.

  Felix:Ce zici de o întâlnire azi?

  Eu:Cu cel mai mare drag!

  Mă uit la ceas și văd cât era ceasul.

  Eu:Iar se întâmplă...

  Felix:Ce se întâmplă? Din nou timpul?

  Eu:Știu că nu mă crezi, dar măcar nu râde.

  Felix:Aș încerca, dacă n-ai fi atât de serioasă când ai vorbi despre asta, spune în hohote.

  Eu:Voi dovedi cumva că am dreptate...

  Felix:Mult noroc, spuse încă râzând.

  Îl trag într-un sărut, iar acesta se oprește din râs și mă săruta înapoi.

  Eu:Te-ai calmat? spun zâmbind.

  Felix:Aș vrea mai mult decât un sărut.

  Eu:N-ai să vezi, spun și mă așez mai confortabil la pieptul lui pe canapeaua pe care stăteam.

ayo, sper că mai citește cineva cartea asta