Casa lupilor

Cap.3-Vanatorul din codru

În ziua următoare, Lysa blestema şcoala mai rău ca oricând. Se opri pe coridor, rememorând felul în care luase ultimul patru, şi hotărî să îşi verse nervii pe bietul dulap. Deschizând uşa, începu să azvârle înăuntru cărţi şi caiete, cu fizica în frunte, păstrând doar două manuale şi un caiet cu cel mult douăzeci de file, deşi eticheta de pe spate amintea că avusese cândva optzeci. Scăpată de povara acelor obiecte nefolositoare, fata se întoarse şi dădu nas în nas cu un băiat ciudat, dar nu necunoscut. Puţin mai înalt decât ea, o privea cu braţele încrucişate şi cu un rânjet prostesc pe faţă. Parcă orice element din înfăţişarea lui era menit să enerveze, inclusiv moţul verde din frunte. Stătea ţeapăn, semnalând prezenţa unei vopsele adevărate.
- Unde te grăbeşti aşa, micuţo?
Lysa îl privi urât. "Micuţă"? La statură, da, era mai înalt, însă în privinţa clasei şi vârstei ea îi era superioară şi îl trată ca atare.
- Nu-i problema unui ţânc, Tarky. Este nepoliticos să te bagi în treburile adulţilor. Acum şterge-o! Am treabă!
- Dă-mi voie să te ajut.
O trase cu putere şi o izbi cu mijlocul de clanţa uşii unei clase din partea opusă, făcând-o să vadă negru în faţa ochilor din pricina durerii. Cu respiraţia oprită, fata se sprijini de perete, aşteptând să-şi revină. Şi îşi reveni, văzând ce făcea Tark. Băiatul îi scotocea în dulap, aruncându-i caietele şi cărţile pe podea. Îşi bătea joc de ea şi nu putea înghiţi asta. Lysa se agăţă de el, prinzându-l de vestă, chiar dacă auzi cum materialul cedează, apoi îşi înfipse o mână în părul lui, smulgându-l de lângă dulap. Tark, încercând să scape, îşi strânse pumnul şi căută s-o lovească, dar colega lui mai mare se feri cu măiestrie, continuând să-l târască spre un loc anume. Poarta ce dădea afară era deschisă şi aproape, aşa că îl împinse într-acolo şi, cu un şut bine ţintit în posterior, îl aruncă drept în curte, spre hazul tuturor. Asta îi alungă toţi nervii provocaţi de şcoală.
- Nu trebuia să te legi de cei ca Tark, o mustră Ralph afară, pe când mergeau spre casă. O să-ţi facă rău cu prima ocazie.
- Nu va încerca prea curând, chicoti Lysa. Nu ne închinăm în faţa nimănui, Ralph. Toţi par tari la exterior. Qidam bagă în sperieţi clase întregi, dar în faţa Casei Madis scânceşte ca un pui în faţa pisicii.
Ralph tăcu, evitând să-şi exprime părerea în legătură cu acea casă.
*

- Ce Dumnezeu s-a întâmplat aici?
- Lysa, ţine-ţi gura şi ia asta!
Cu o strâmbătură bine mascată, Lysa luă mătura pe care i-o întindea bunica sa. În mod normal, ar fi comentat, acceptând sarcina abia când era ameninţată cu bătaia, însă acum uimirea o împiedică să comenteze. Pur şi simplu, stătea nemişcată cu mătura în mână, uitându-se la animalul întins în mijlocul curţii ei. Câteva găini ciuguleau sângele ce se întindea tot mai mult. Nu se înţelesese niciodată cu caii si pe acesta îl blestemase de nenumărate ori, dar nu se aşteptase ca acele blesteme să-l ajungă atât de curând. Îi privi urmele adânci de pe coaste şi rana de la gât, bănuind despre ce era vorba.
Poate că alt copil ar fi rămas cu traume, însă Lysa nu simţi niciun soi de teamă. Auzise de mult prea multe ori despre aşa ceva pentru a mai fi speriată sau agitată măcar. Nu şi bunica ei.
- Mişcă-te şi caută-l! se răsti Velya, nervoasă. Mai poate fi încă aici!
Cu toate că nu ştia ce şanse ar avea împotriva unei fiare, înarmată doar cu mătura, tânăra ocoli cadavrul calului şi casa, apoi împinse portiţa de la gardul din spate, ieşind din curtea păsărilor. Această porţiune de gospodărie nu era delimitată în vreun fel, întinzându-se spre pădure până ce se pierdea printre copaci, şi era reprezentată de o pajişte superbă, cu iarba verde şi sănătoasă. Un adevărat paradis pentru orice cal! În urmă cu mulţi ani, fostul proprietar al casei se gândise să îngrădească porţiunea pentru a nu pierde animalele, însă descoperise că nu era nevoie. Nicio făptură domestică nu se apropia de codru.
Pe când închidea portiţa, Lysa nu putu să nu observe că bunul şi credinciosul ei câine rămase în urmă. O privea cu urechile ciulite, fără a da vreun semn că ar vrea să vină cu ea. Prea bine! Dacă era fricos, treaba lui! Întoarse spatele căminului şi începu să păşească apăsat către pădure, repetându-şi că nu exista nimic acolo de care să se teamă. Poate doar vulpi. Erau cu carul prin acele zone şi în fiecare seară îşi făcea câte una de cap prin ogradă. Dar nu o vulpe ucisese calul. Nu. După ce răni văzuse pe trupul lui, nu mai avea dubii. Fusese un lup.
Bunica ei avea un soi de fobie pentru astfel de animale şi era atât de pornită să omoare "vinovatul", încât îşi trimisese propria nepoată la vânătoare. Lysa, însă, o înţelegea. Când era mică, în timpul unui atac asupra turmei de oi, lupii îi uciseseră mama, pe fiica Velyei. De supărare, şi tatăl ei îşi pusese capăt zilelor, lăsând-o pe ea orfană. În ciuda acestor lucruri, fata nu purta pică haitei care, după zvonuri, nu părăsise niciodată împrejurimile. Şi-ar fi dorit să zărească măcar unul. Se spunea că în ochii lor puteai zări toată sălbăticia naturii...
Un scâncet slab o făcu să se oprească şi să privească spre cel mai apropiat tufiş. Era ceva acolo!
- Domino? şopti fata.
Nu era exclus să fi sărit gardul şi de pui avea prostul obicei de a se strecura prin asemenea locuri. Da, cu siguranţă era Domino. Lupii nu veneau atât de aproape de gospodării şi cel care omorâse calul plecase de mult. Dar nu se arătă nici Domino, nici vreun lup fioros. Parcă răspunzând chemării ei, un căţel mic şi alb ieşi dintre frunze. Ochii mari şi aurii o cercetară pe Lysa curioşi, iar colţii mici şi ascuţiţi începură să-i ronţăie sandaua.
- Of, tu trebuie să fii unul dintre puii Verei, oftă ea şi îl ridică în braţe, râzând uşurată. Ralph ăsta nu-i bun de dădacă.
Mult mai liniştită, tânăra se întoarse spre casă, luând şi căţelul cu ea. Grăbi pasul, căci începea să se întunece şi nu voia s-o prindă noaptea afară, aşa că sfârşi prin a alerga. Micuţul patruped se răsuci până când izbuti să privească peste umărul ei şi scoase un scâncet slab. Alături de paşii fetei, mult mai discret, se auzeau şi alţii.
Pe când închidea portiţa de la curtea păsărilor, Lysa se uită spre codrul întunecat, zărind frunzele unor tufe mişcându-se nervos, şi inima îi stătu în loc. Ceva venise după ea până la marginea pădurii!