Casa lupilor

Cap.7-Vremea lupilor

Lupoaica înainta mârâind, cu ochii la căţeluşul de pe masă. Cei care îl ţineau îl eliberară imediat, mai ales că în prag mai apăruseră doi lupi, cenuşii, nu la fel de mari ca femela dinaintea lor. Pentru ei nu există negociere sau înţelegeri, aşa că nu dură decât o secundă până să se repeadă. Băieţii se risipiră îngroziţi, fiecare căutând să iasă primul din acea casă blestemată. Deşi mult mai tânăr decât ei, Ralph avu ceva mai mult curaj. În loc să dea bir cu fugiţii, se grăbi să-şi elibereze colega. Tremurând şi plângând, Lysa îl îmbrăţişă în semn de mulţumire, apoi se grăbi şi luă puiul, de teamă că cineva l-ar fi putut călca în picioare. Se grăbiră să plece, dar când ajunseră pe hol calea le fu tăiată de lupoaică.
- Nu le face rău, Madis, zise doamna Caly.
Nimeni nu o auzise venind şi nu ştiau când apăruse în spatele lor, dar avea acelaşi zâmbet blând pe care i-l oferise şi Lysei prima dată când se întâlniră. Fata o privi temătoare, strângând în braţe căţeluşul care se zbătea să scape. Lupoaica se uită către bătrână, apoi se apropie de ea. Nu mai mârâia şi nici nu mai dădea vreun semn de ameninţare.
- Ai grijă, îi şopti Ralph prietenei lui. Poate muşcă.
Ea nu-i răspunse, mult prea fascinată de animalul dinaintea ei. Mintea îi spunea s-o ia la goană cât încă mai putea, însă ceva o ţinea pe loc. Cu grijă, imensa fiară prinse puiul de ceafă şi i-l dădu jos din braţe, apoi îl linse cu drag. Pe când micuţul se ridica în două labe, încercând să-i atragă atenţia mamei lui, lupoaica îşi deschise botul şi îi luă mâna Lysei între colţi. Strânse uşor, dar suficient de tare pentru ca fata să simtă caninii ascuţiţi perforându-i pielea. Şi atunci înţelese. Totul. 
Vânătorii organizau fel de fel de expediţii în pădure de distracţie, distrugând vizuini şi ucigând pui, sau lăsându-i în seama câinilor. Ca şi strămoşii săi, şi doamna Madis avea sarcina de a proteja codrul, de a-şi apăra casa. Era femela alfa a unei haite gigantice şi era datoria ei de a le oferi siguranţă. Conducea de mai bine de un secol, aşa că tânăra îşi văzu şi propriul tată printre amintirile ei. Participase şi el la o astfel de vânătoare şi omorâse un mascul mare, partenerul lupoaicei. Aceasta avusese ocazia să-i întoarcă fapta, însă îl cruţă pe el şi îi sfârtecă soţia, pentru a-l face să cunoască durerea ei.
Doamna Madis îşi apăsă colţii mai mult şi Lysa văzu graniţe în pădure, dincolo de care se găsea teritoriul lupilor. Când vreo făptură trecea de ele, ei aveau dreptul de a face orice pofteau cu ea. Oamenii îşi duseseră vitele pe păşuni aflate în inima acestor teritorii şi animalele goniseră vânatul sau omorâseră cu copitele puii mult prea curioşi. Asta explica şi atacurile asupra cirezilor. Când se pusese la cale nouă vânătoare, lupoaica trimisese avertismente. Calul Velyei fusese unul dintre ele. Nu era o sălbăticiune însetată de sânge, cum spuneau legendele. Din contră, încercase să evite un posibil război, însă când îi dispăruse puiul văzuse negru în faţa ochilor. Liniştită, îi prezentă fetei măcelul pe care îl plănuise odată cu lăsarea întunericului, dacă nu-l recupera, dar şi recunoştinţa ei pentru căminul temporar pe care i-l oferise copilului său.
Când ea se retrase, Lysa îşi privi mâna. Sângera, însă rana nu era gravă şi în câteva zile avea să se vindece complet.
- De unde ai ştiut că puiul tău e aici? o întrebă încet, încă mult prea copleşită de ceea ce văzuse.
Un mieunat obraznic şi leneş îi captă atenţia. Galax se undui pe la picioarele doamnei Madis, care îşi frecă botul de al lui. Motanul nu se temuse niciodată de casă, iar Lysa şi Ralph puteau jura că el dăduse de ştire. Lupoaica le mai aruncă o ultimă privire şi îşi plecă uşor capul, recunoscătoare, apoi se întoarse în sufragerie. Cei doi copii o auziră sărind pe geam şi aterizând afară, de unde răsună şi un urlet nepământean, sălbatic, străvechi.
De atunci n-o mai văzură şi nici nu mai auziră nimeni de ea. Şi doamna Caly dispăruse ca prin farmec, iar Casa Madis rămase părăsită. Cât despre nefericiţii tineri care încercaseră să omoare puiul, scăpaseră doar cu nişte muşcături zdravene şi o sperietură atât de cumplită, încât îşi imploraseră taţii să se mute din sat.
*
Casa aştepta tăcută, la fel de sinistră ca întotdeauna. În faţa ei, doi tineri semnară hârtiile necesare, iar un bărbat la costum le înmână actele de proprietate, aruncând priviri neliniştite ferestrelor întunecate. Era a lor. Ralph o luă de după umeri, iar Lysa inspiră adânc, cu amintirile mai vii ca oricând. Cândva, se foiseră prin faţa casei drept copii, iar acum se întorceau ca soţ şi soţie. Ca şi în trecut, un mieunat îi făcu să privească în jos, către motanul negru, ce se alinta pe lângă ei.
- Mi se pare mie, sau e acelaşi Galax? întrebă Ralph, cu sentimentul că nimic nu l-ar mai fi putut mira.
- Cine ştie? făcu Lysa visătoare.
Zvonurile despre Casa Madis nu încetaseră şi, mai nou, lumea vorbea că mai mulţi lupi fuseseră văzuţi dând târcoale şi chiar intrând pe fereastră, dar pe ea n-o deranja. Acea casă reprezenta punctul în care lumea oamenilor se intersecta cu cea a sălbăticiunilor, neaparţinând în întregime niciunei părţi. În cursul anilor care urmară, fata renunţă să mai încerce să dezlege misterele codrului. Era ceva care ţinea de domeniul fantasticului şi ştia că, odată cu aflarea răspunsurilor, tot farmecul pădurii, toată magia sa ar fi fost risipită, aşa că lasă totul în umbra necunoscutului, bucurându-se de efectul îmbătător al enigmei. Întâlnirea cu doamna Madis o marcase profund şi îi schimbase viaţa. Toate ideile ei despre ce meserie îşi va alege în viitor căzuseră, şi urmase o singură cale. Astfel, devenise membră a unei asociaţii care se ocupa cu reintroducerea lupilor în sălbăticie, şi codrul de nepătruns din spatele Casei Madis reprezenta un loc perfect pentru eliberarea animalelor crescute în captivitate. În plus, prin asta le făcea un bine lupilor sălbatici, căci întreaga zona fusese declarată rezervaţie naturală şi, drept urmare, vânătoarea interzisă.
Cu ochii sclipindu-i de emoţie, Lysa îşi privi braţul stâng. Două puncte micuţe i se odihneau pe încheietură, urmă a colţilor doamnei Madis, însă era foarte mândră de acele cicatrici minuscule. Cumva, avea senzaţia că marcau o înţelegere dintre ea şi lupoaică, o înţelegere în privinţa Casei. Ralph o luă de mână şi ea îşi lăsă capul pe umărul lui. Un căţel mic şi alb apăru din senin, alergând printre ei şi năpustindu-se asupra lui Galax, care sări peste pragul vechi de zeci de ani, pierzându-se în întunericul holului, cu neastâmpăratul pui pe urme. Lysa şi Ralph îi urmară, fericiţi şi simţind că, în sfârşit, îşi găsiseră locul în lanţul trofic, în acea porţiune de univers unde legendele demult pierdute încă mai vânau cerbi în codru.