Casa lupilor

Cap.1-Pisica cu doi stapani

Deseori auzim legende mai mult sau mai puţin credibile. Unele din folclor, altele născute din pricina imaginaţiei. De cele mai multe ori sunt echivalentul miturilor. Dar tot poveşti rămân. Nu există Yeti, nu există monstrul din Loch Ness. Totuşi, se spune că legendele au un sâmbure de adevăr şi totul capătă sens când o astfel de legendă apare chiar sub ochii tăi, vie şi palpabilă. Este alegerea ta dacă îi dai crezare.
Desigur, ăsta ar fi ultimul lucru la care s-ar gândi un copil de clasa a cincea.
Toţi aclamau şi fluierau, strânşi în faţa clasei. Catedra fusese dată la perete şi abandonată pe o traiectorie strâmbă pentru a lăsa loc suficient. Clopoţelul anunţă începutul şi sfârşitul pauzei, dar nimeni nu se clinti. Nu pierdeau aşa un spectacol!
- Nu te laşi, nu? şopti Ralph, uşor obosit.
- Ai vrea tu, rânji Lysa.
Ochii lui verzi îi întâlniră pe cei aproape negri ai ei şi ştiu că fata nu va ceda uşor. Îşi suciseră mâinile în toate felurile posibile şi acum se chinuiau să se doboare unul pe altul. Colegii asistau ca la un meci deosebit de important, strigând batjocuri sau încurajări sau pur şi simplu cuvinte de genul "hai, hai". Cei doi abia dacă erau conştienţi de prezenţa lor. Pentru ei, nimic nu mai exista în afară de adversar. Fiecare părea să aştepte mişcarea celuilalt, temându-se să atace pentru a nu fi dezechilibrat. Tensiunea creştea, suspansul se instalase şi finalul se apropia. Şi veni ciudat de repede.
- Ce Dumnezeu faceţi aici? tună vocea profesoarei de fizică.
Luaţi prin surprindere, Lysa şi Ralph tresăriră şi se prăbuşiră amândoi la podea. Se grăbiră însă să se ridice şi, după o scuturare rapidă a hainelor, luaseră imediat atitudinea unor copilaşi umili, hotărâţi să apuce calea cea dreaptă. Lysa regreta mai mult ca oricând... Nu comportamentul, ci faptul că îşi prinsese părul. O făcuse pentru a nu o stânjeni în confruntare, dar în acel moment i-ar fi prins bine o cale prin care să-şi ascundă expresia feţei. Nu era tocmai indicat ca profesoara să observe că o trosnea râsul de atâta căinţă!
- Vă băteaţi? îi interogă cadrul didactic, pe o notă muşcătoare.
- Nu, doamnă! răspunseră vinovaţii.
- S-a sunat de zece minute! cârâi profesoara. De ce nu sunteţi în bănci? Şi nu doar ei!
Urmă o mare îmbulzeală, în care fiecare se grăbi să-şi găsească locul, respectiv banca. Deloc afectată de asistarea profesoarei la bătălia lor, Lysa îşi ocupă locul în penultima bancă (ultima era pentru pus haine, având în vedere pasiunea elevilor de a rupe cuierele). Se aşeză alături de Ralph şi se lipi cu umărul de calorifer, căutându-şi o poziţie confortabilă. Aşteptară cuminţi să înceapă ora, răspunseră punctuali când se făcu prezenţa şi, văzând că forţa de tracţiune se afla în centrul atenţiei, se destinseră. Nu ca să fie atenţi, desigur! Erau amândoi obosiţi şi incapabili să mai reţină ceva.
- Ultima oră? se interesă Lysa, cu capul pe bancă şi deja cufundată într-o stare de somnolenţă.
- Da, o lămuri Ralph, măzgălind caietul.
Ea se catadicsi să se ridice, curioasă să vadă ce anume scrisese. Un desen ce scotea în evidenţă foarte clar toate formele profesoarei, iar doamna Barin nu prea era o femeie zveltă. Din contră, avea o constituţie masivă şi cu mâini mari, parcă special făcute să ardă câte o palmă memorabilă. Metoda ei de predare era fără cusur, nimic de zis, numai că unii elevi găseau mai mereu câte ceva de făcut care să merite mai multă atenţie decât legea gravitaţiei. Două astfel de specimene dormitau în banca lor oră de oră. Desigur, cu greu îţi puteai imagina că Lysa era genul de copil capabil de activităţi aşa liniştite, cum ar fi somnul. La cei doisprezece ani ai ei, se afla exact între vârsta copilăriei şi cea a adolescenţei, mai înclinată spre prima. Pe scurt, nu cunoştea cuminţenia. O putea doar mima. Deloc înaltă, era destul de slabă, cu toate că nu se codea la mâncare (mai mult ca să-i facă în ciudă câinelui), şi părul castaniu spre blond îi ajungea până mai jos de umeri, în permanenţă ciufulit de pe urma întâmplărilor de peste zi. Ochii contribuiau la imaginea ei uşor dubioasă. Cât fusese mică, avuseseră o uşoară nuanţă de verde care se închisese tot mai mult, dând în maroniu şi apoi în negru. Nu căuta să socializeze mai mult decât era necesar, le declara război colegelor populare şi era adepta zicalei "Prostul mut scapă de extemporal". Ralph nu se deosebea prea mult de ea. Se păruiseră zdravăn în clasa întâi şi de atunci deveniseră prieteni la cataramă. Bineînţeles, râca nu încetase şi deseori aveau loc diverse conflicte sfârşite cu câte o bătaie bună, fără ură însă. Băiatul era ceva mai solid, brunet, cu părul drept, exceptând două şuviţe foarte ţepene, ce creau un unghi perfect de patruzeci şi cinci de grade. Informaţia o aflase de la Lysa, când fata descoperise în sfârşit un mod util de a folosi echerul. Nu erau elevi slabi, dar nici nu străluceau. O dovadă era şi teancul de foi jumulite din bancă, pline de jocuri gen "Spânzurătoarea" sau "Câţi metri arunc creta".
Toamna era pe sfârşite şi vremea se răcise sau, după cum spuneau bătrânii, era vremea când lupoaica cea albă îşi schimba blana şi cobora din munţi, căutând copii. Desigur, scopul legendei era să-i sperie pe cei neascultători, însă niciodată nu se pomenea şi de scopul pentru care sălbatica făptură îşi părăsea pădurile. Până şi în clase se instalase frigul, motiv pentru care Lysa moţăia acum lângă calorifer. Nu auzi mai mult de trei cuvinte din lecţie şi chiar i se instalase un vis straniu. Se făcea că doamna Barin se transformase treptat în Zichiţa. Nu pricepea nici în ruptul capului de unde învăţase vaca fizică...
- Lysa!
Misterul dispăru odată cu visul. Frecându-se la ochi, ea se uită puţin derutată la Ralph. Băiatul, deja îmbrăcat, îi pusese ghiozdanul şi haina pe banca lui, zorind-o. Fără a se obosi să-şi ascundă căscatul, fata se ridică leneşă.
- Te aştept afară, mârâi colegul ei.
Îi întoarse spatele şi ieşi din clasă, bodogănind ceva în legătură cu o anumită "adormită". Lysa nu se grăbi deloc, imună la reacţia lui. Plecă ultima şi cu o sclipire nesănătoasă în ochi.
-Nu vrei să nu mai trecem pe lângă casa aia? întrebă Ralph amărât, pe când ieşeau din curte. Nu-ţi ajunge mâţa aia blestemată? Acum vrei să mai iei şi o cioară?
-Nu-i pisica mea! E a doamnei Madis!
-De parcă nu tot de tine ascultă...
Mergeau pe strada principală ce ducea la periferie, ieşind din oraş sau, mai corect spus, orăşel. Vanas era destul de micuţ, cu câteva case mai măreţe. În rest, era înconjurat de satul Vanas, un sat adevărat, cu gospodării, acoperişuri din stuf şi lemn şi turme de oi. Cu excepţia uneia. Casa Lysei se găsea undeva la marginea Pădurii Lupilor, însă drumul trecea pe lângă o altă casă. Cu un miorlăit, "mâţa aia blestemată" sări dintr-un copac şi le tăie calea celor doi copii.