Parfum De Toamnă

25. Da. Sunt nebună

  Mă întorc spre el, arătându-l cu degetul. El renunță la poziția de sprijinit și-și pune mâinile în sân. Se abține să nu râdă.

  - Exact. Categoria ta. Celelalte categorii mereu au crezut că oamenii pasionați de artă și cultură și alte frumuseți omenești sau provenite din natură sunt doar pentru oamenii slabi. Tsk! Realitatea este alta. În timp ce voi vă prelucrați creierii printe foi și ecrane, noi ne prelucrăm interiorul. Ne descoperim intensitatea sentimentelor și adevăratele iubiri. Suntem mult mai fericiți cu a doua privire. Voi vedeți fereastra, dar nu și ce se află pe partea cealaltă a ferestrei.

  Filip încă e amuzat.

  - Parcă ai fii o profesoară bătrână de arte.

  - Bun. Ai nota 4.

  - 4? N-am luat niciodată o notă așa mică. Am fost atent.

  - Minciuni. Degeaba urechile sunt atente, dacă sufletul nu.

  - Ce bine ai zis-o... Dar spune-mi, domna profesoară...

  Filip vine în fața mea. Mă privește de sus. Are pupilele dilatate. Mă atrag să le privesc. Parcă ar fi un cățel.

   - De ce unul din categoria joasă e cu una din cea mai divină categorie?

  Dau din umeri, prefăcându-mă că nu știu.

  - Și eu mă întreb același lucru în fiecare zi.

  - Așa faci se pare.

  Încearcă să mă prindă, dar mă feresc la timp. O iau la fugă și mă opresc lângă canapea. Filip vine după mine, însă canapeaua îl ține departe de mine. Trage cu un deget gulerul hanarocului său verde. Mă privește ca un prădător. Fac un pas în spate, așteptându-mă să încerce să se întindă după mine. Nu face ceea ce mă așteptam. Lasă capul în jos, răde, apoi oftează și se lungește pe canapea și își scoate telefonul.

  - Nu trebuie să te prind. Vei veni singură la mine.

  - Nu e adevărat.

  Îi scot limba și mă duc să mă așez pe scaunul de la pian. Îmi iau telefonul și încep să mă joc pe el.

  - Awww! Ce pisoi adorabil! îmi atrage atenția Filip.

  Pisoi. Un pisoi adorabil. Vreau să îl văd. Nu. Rezistă. (,,Nu vei rezista.") Așa e. Într-o secundă sunt lângă Filip, întinzând mâna după telefonul lui.

  - Vreau să văd.

  El întoarce telefonul și în loc de un pisoi adorabil, îmi văd fața curioasă la cameră. Ce naiba? Ce față caraghioasă am!

  - Uite un pisoi mic și fraier. Ți-am zis că vei veni singură la mine.

  - Război!

  Mă năpustesc asupra lui și încep să-l gâdili, iar el mă implora printre hohote să încetez.

  Amintire: Stăteam la birou, făcând schița unor personaje anime inventate de mine. Mereu mi-a plăcut originalitatea. Aveam un an de când am început să iau desenul în serios. Deveneam din ce în ce mai bună, dar nu perfectă. ,,Chiar mi-aș dori să ajung talentată la desen. Colegii mei încep să fie foarte geloși pe asta. Nimeni din clasa mea nu are talent la desen și poate de aceea nu mă complimentează nimeni. Trebuie să mai rezist anul acesta, să termin a VIII-a și după mă voi trezi la liceu. Oameni noi. Poate ei vor fi mai buni cu mine, un copil diferit. Ei mă judecă și... își bat joc de mine. Sunt singură... Nimeni nu-mi ia apărarea. Doar pentru că am probleme de sănătate nu înseamnă că sunt dezgustătoare, corect? Vreau și eu să am cu cine vorbi în clasă. Vreau să fiu o persoană normală cu mulți prieteni."