♔ The Destiny- II. Run Away ♔

Capitolul 18

Soarele bătea cu putere, razele sale scăldându-mi faţa în căldură. Mi-am pus mâinile peste faţă pe post de scut, ridicându-mă de pe iarbă. Am zâmbit, realizând că sunt în mijlocul pustietăţii. Nu mă mai prinde el acum. M-am uitat puţin în jur, în speranţa că voi zări ceva. Dar nimic, eram înconjurată de nimic. Am mers tot înainte minute bune. Nu putea să îmi strice nimic buna dispoziţie. Asta până când o durere usturătoare mi-a străfulgerat braţul. M-am uitat la locul dureros, văzând cum o pată roșiatică cu mici firicele de sânge se întindea pe piele. Am atins-o cu degetul, scâncind la contactul usturător. Cu mâna pe braţ, m-am întors. Nu, nu se poate. 

-Stephanie! Credeai că poţi scăpa? a întrebat, rânjind. Nu, cum m-a găsit?

-Lasă-mă în pace Ben, pleacă! am ţipat, începând să merg cu spatele.

-Știi, lui Jeff nu i-a plăcut când nu te-a mai văzut în celulă. Nu i-a plăcut deloc.

-Doar, te rog, lasă-mă în pace, am spus simţind cum toată energia din corp mi se prelinge prin lacrimi.

-Fugi Stephanie, fugi.

Cuvintele lui au fost doar un impuls. M-am pus pe alergat. Dar parcă fugeam către nicăieri. Îi auzeam în permanenţă vocea în spatele meu. Nu făcea decât să mă enerveze. Eram obosită, inima îmi pulsa mai repede ca niciodată. Nu mă lăsa nici să respir bine. Și pe lângă toate acestea, norii se adunaseră în zare. Avea să înceapă o furtună. Vântul se pornise, aruncându-mi părul pe faţă. Și atunci când a început să plouă, nici că am putut să mai alerg. Picioarele mi se afundau în iarba udă, parcă mâncându-mă. Dar trebuia să fug cu toată forţa pe care o aveam rămasă în mine. Și deși știam că risc mult, m-am oprit. Tunetele se auzeau puternic pe fundal, fulgerele luminând cerul din când în când. Picăturile mari mi se prelingeau pe faţă, împiedicându-mă să mai văd bine. Dar cu toate acestea, m-am întors. Era acolo, în depărtare, la pământ. Silueta lui era o umbră pălită, în furtuna de lacrimi. Și când m-a văzut, a pornit din nou. Se apropia, iar eu aveam nevoie de o pauză. Dar am pornit.

                                                                  * * *

Încă mă urmărea. Fugeam de kilometri întregi și parcă picioarele mi se dezmembrau, dar trebuia să continui să alerg. Nu îmi permiteam să mă prindă. Am așteptat prea mult ocazia aceasta.

-Hei, vino înapoi căţea ce ești!

Talpa mă durea îngrozitor de la toate pietricele și impurităţile asfaltului. Mergeam în picioarele goale. Ploaia rece mă picura, scurgându-mi-se din tricoul ud leoarcă. Părul devenise deja lipicios de la atâta apă, iar globii oculari parcă îmi erau inundaţi. Ploua cu găleata, iar eu eram singura nebună care alerga pe stradă în halul ăsta. Desigur, și Ben. Am nimerit drept într-o băltoacă și aproape am căzut. Am alunecat, dar mi-am recăpătat echilibrul. Am început să suspin, fiind foarte obosită și pur și simplu terminată. Și atunci am văzut-o: o scară de bloc dărăpănată. Am alergat într-acolo fiind fericită că aveam un loc unde să stau mai mult timp ascunsă. Am pătruns în ea și mă uitam peste tot în dreapta și în stânga mea. Zeci de apartamente părăsite mă îndemnau cu căldură să mă ascund în ele. Am ales la întâmplare o cameră din capăt și am fugit spre ea, apăsând pe clanţă. Însă nu se clintea. Ugh, încuiată. M-am dus în camera de lângă, dar nici aici clanţa nu se clintea. Când am ajuns la camera din față, l-am văzut pe Ben venind spre scară. Am strâns agitată clanţa, trăgând de ea în față și în spate, însă încuiată. Am urcat până la etajul următor, aproape împiedicându-mă pe scări. M-am dus la o cameră din capăt, și am apăsat pe clanţă, fericită că s-a deschis. N-am mai stat pe gânduri și am fugit imediat să mă adăpostesc în ea. Am răsucit siguranța silenţios, nevrând ca Ben să aibă vreun indiciu în legătură cu camera unde mă aflu. Am pășit discretă pe parchetul încărcat de vreme, întinzând mâinile în lateral. Draperiile negre erau împiestriţate cu particule mici de praf, iar pe mobilier se odihnea un strat gros care arăta trecerea anilor. M-am oprit și mi-am ținut respirația, auzind cum scârţâitul pe care l-am produs a răsunat în încăperea pustie. Sper doar ca Ben să nu fie chiar în fața acestei uși. Am ciulit urechea și am încercat să îmi concentrez atenția pe fiecare mic zgomot auzit prin jur. În momentul de față era periculos să și respir. Am expirat zgomotos, fără să îmi dau seama, abilitatea mea scăzută la ținerea respirației descoperindu-mă. Am strâns din ochi speriată și m-am dus în lateral, deschizând ușor geamul. În depărtare se vedea o mică luminiță, în rest, totul în beznă. S-a făcut întuneric. M-am pus cu fundul pe pervaz și îmi legănam picioarele în bătaia vântului speriată. Am mai ascultat odată zgomotele din jurul meu. Pașii se auzeau clar în liniștea deplină. El tocmai ce urca pe scări. Am închis ochii și am încercat să mă calmez. Nu am mai sărit așa în gol. Mi-am acoperit nasul și mi-am ținut respirația, imaginându-mi că urma să sar într-o piscină. M-am aruncat de pe pervaz, deschizând ochii în timpul căderii. Vântul îmi bătea prin haine, făcându-mă să tremur. Impactul nu a fost deloc plăcut. Nu era nicio apă care să mă susțină, ci doar un strat tare de pământ. Am simțit cum parcă corpul mi s-a turtit și mi s-a oprit respirația, oasele rupându-mi-se. Am rămas așa, întinsă pe pământul rece, respirând greu. Încă nu conștientizam șocul. Mi-am ridicat capul proptindu-mă pe coate, uitându-mă prin jur. Așa întuneric era încât nu puteai să distingi o umbră de alta. M-am ridicat de la pământ, piciorul amorţindu-mi imediat sub greutatea lăsată pe el. M-am lovit, m-am lovit rău. M-am uitat în sus la fereastra de unde am sărit. Draperia flutura în urma mea, parcă luându-și rămas bun. Distanţa părea și mai mare de aici de jos. Nu puteam să disting nimic. Sunt complet oarbă. Am decis să merg tot în față, simțind iarba umedă sub picioare. Totul era liniștit deși un val de ceață subțire se așeză încet-încet pe pământ făcând peisajul să pară desprins dintr-un film horror. Mi-am petrecut braţele pe mine, mângâindu-mi pielea zburlită. Am mers așa câţiva metri, realizând la un moment dat că sunt înconjurată de copaci. Copaci mari, bătrâni, cu crengile aplecate la pământ. O pădure, am intrat într-o pădure. Eram speriată, nu aveam de ce să mint. Sunt într-o pădure și e noapte. Umbrele slabe provocate de lumina lunii dansau prin valul de ceaţă. Poate nu e chiar așa înfricoșător pe aici. Dar deodată respiraţia îmi este înăbușită, întorcându-mi-se înapoi în piept. Spatele mi s-a izbit de crengile masive din pământ făcându-mă să mă arcuiesc.

-Bună păpușă, a spus rânjind victorios.

Ben. Numai de Ben aveam nevoie acum. Mi-am pus mâinile pe braţul său încercând să îl îndepărtez de pe gura mea.

-Nu este frumos să fugi așa, a spus luându-și mâna unsuroasă de pe faţa mea.

-Mi se pare normal să fug când sunt urmărită, am șuierat.

Am încercat să mă ridic, însă Ben mi-a prins mâinile și m-a pus înapoi pe pământ.

-Nu-i așa că e drăguţ pe aici? E un cadru perfect pentru un omor. Păcat însă că nu o pot face.

Vorbele sale m-au speriat, sângele îngheţându-mi. Dar nu o să mă omoare. În tot acest timp am învăţat că Ben spune multe, dar face doar ce spune Jeff. Iar Jeff mă vrea vie. Știe că așa îl poate atrage pe Niall la el. Niall, mi-e așa dor de agresivitatea sa protectivă. »Nu te lăsa controlată« , mi-a spus el cândva.

-Oh serios? Dar de ce nu poţi face asta? mi-am săltat capul încercând să mă apropii de el. Ţi-e chiar așa frică de Jeff? Îl lași chiar așa să te controleze? Serios Ben? Am spus lingându-mi buzele.

-Pisi, Jeff e șeful.

-Și? Asta înseamnă că nu îţi poţi exprima punctul de vedere?

Mi-am tras mâna gentil dintr-alui, fiind mulţumită că m-a lăsat, planul funcţionându-mi.

-Haide Ben, chiar nu vrei să mă omori? Mi-am pus mâna pe faţa sa, ducându-mi planul până la capăt.

-Ba da, a zis coborându-și faţa spre a mea.

Atunci mi-am pus mâinile pe ceafa sa și l-am tras pe pieptul meu. L-am lăsat să mă sărute pe gât, trăgându-l de păr în acest timp distrăgându-i atenţia de la ce urma să fac. Mi-am ridicat piciorul si l-am lovit de câteva ori în burtă, făcându-l să tresară. M-am ridicat de sub el lăsându-l să respire greu. Am început să alerg ca să fiu sigură că scap de el. Am ajuns la marginea pădurii, zărind o mică căbănuţă în zare.

-Îmi pare rău Ben, dar cineva mi-a spus să nu mă las controlată.

---------------------------------------------------------------------------------------------

Devine o prostie, știu. Dedicaţie, cineva?