Profeția

Capitol XIV

Observă pe telefon că are doua mesaje noi. Nici nu auzise telefonul, speră să nu mai facă aceeași greșeală. Unul era de la Philona care îi scrisese că e de acord să o ajute cu planul ei de a-l prinde în flagrant în flagrant în momentul uciderii mătușii. Al doilea mesaj era chiar de la Harry Mikan care îi scrie că o așteaptă la biroul sau din secția de politie. Puțin ciudat date fiind împrejurările, până acum întâlnindu-se decât la cafenea.

Odată ajunsă acolo, remarcă indiferența cu care era tratată, neavând niciun polițist curios prin preajmă care să o întrebe cu ce probleme îi vizitează. I-a instruit bine, își spuse fixându-și ochii pe Roger, cu degetele sale ce tastează cu viteza luminii și cu părul vâlvoi prin care își trecuse mâna nervos. Și el o fi vreun intrus ca mine? se întrebă, când deodată, contemplarea îi fu întreruptă de vocea lui Harry care o striga din cealaltă partea a încăperii.

- Aici, Annemarie, flutură mâna în aer, facându-l pe Roger să-și îndrepte atenția către frumoasa vizitatoare a șefului său.

- Nu mai stăm ascunși, domnule? îl întreabă intrând în birou, căutând cu privirea un loc pe care să se așeze.

- Ăsta e liber, stau în picioare, îi indică ridicându-se. Atunci când șeful de poliție se ocupă de ceva și nu cere ajutor, nu prea interesează echipa ce invârteli face... M-am gândit că e dimineață totuși și tatăl tău sau Fausto nu au părăsit casa. Greșesc?

- Deloc. Când am plecat eu, încă mâncau. Le-am spus că sunt la Philona.

- Bun. De vreme ce ai acceptat să vii așa devreme, e clar că ai găsit ceva, aproape își freacă mâinile de nerăbdare.

- Mai aveam puțin și vă sunam în plină dimineață... A trebuit să cotrobăi când ei dormeau. M-a văzut Fausto în schimb, se pare că era la fel de activ ca și mine. Nu a observat că am luat poza, spune cu zâmbetul pe buze și îi întinde poza lui Harry. Ați avut dreptate.

- Tatăl tău cânta în același grup cu Jake, în momentul în care poza a fost făcută.

- Ciudat e că pe nicăieri nu apare și Fausto în poze. L-am întrebat de ce. Știți ce a răspuns?

- Că e genul de om care păstrează amintirile în minte și nu în bucăți vechi de hârtie?

- Ceva asemănător, răspunde uimită. Ați mai auzit genul ăsta de răspuns?

- La toți suspecții care s-au dovedit a fi vinovați. Ăsta e laitmotivul prin care se scot din "văzul" camerelor, pozelor, ziarelor... Niște fantome care nu apar nicăieri.

Ușa e trântită de perete, geamul tremura și Anne tresare pe scaun, concentrată fiind la analiza polițistului. Lina își face apariția în fața ușii, cu zâmbetul pe buze, acolo unde a stat tot drumul de la sanatoriu până la secție. O observă pe Annemarie destul de speriată că secretul participării la ancheta a fost spulberat de femeia cu buze roșii.

- Bună, Harry! Tu trebuie să fii Annemarie Carter, nu-i așa? Îl știu pe tatăl tău, un om cumsecade. Ce ai făcut de ai ajuns la poliție, inventează un subiect banal pentru a ascunde adevărul că știa de echipa incognito.

- Eu...

- Lina, nu trebuie să te prefaci, o întrerupe Harry. Iată, acum nu mă mai ascund.

Lina închide mecanic ușa, privindu-i pe cei doi, Annemarie la fel de confuză și Harry, același zâmbet mustăcit pe care îl adoptă când trimite un infractor la închisoare.

- Nu știu despre ce vorbești, Harry, eu tocmai m-am întors de la Bellamy Blake. Tu m-ai trimis, ai uitat? vorbește calm, continuându-și jocul.