Profeția

Capitolul XII

     — Stai puțin, că poți să participi la maraton și după ce vorbesc cu tine, îl opri Lina așezându-se în fața lui pentru a-i bloca trecerea. Te pricepi la calculatoare, nu? De-aia ești aici...

     — Eu... Ăm... Aranjez dosare și registre și... fac foldere, atât, vorbi întrerupt dezvăluind emoția pe care o avea de fiecare dată când o femeie se apropia de el.

     — Vreau să-mi faci rost de un număr și o adresă, drăguțule. Uite aici numele, doar atât am, îi arătă bucata de șervețel pe care scria pe loc, cu pix roșu, numele doctorului Bellamy Blake. Azi! Până ajunge Harry aici!

     — Doamnă Edwards, eu nu... nu știu cum să fac asta. Nu pot să vă ajut cu...

     — Câte parole ai spart până acum? îl întrerupse așezându-se pe scaunul lovit de biroul din spatele lui.

     — Câteva, pentru distracție, afirmă. Prietenii m-au rugat, nu a fost intenționat, jur! începu să se scuze speriat, cu mâinile fluturând în aer.

     — Nu îți cer explicații, Roger, eu îți cer ceva de domeniul unui hacker, continuă privindu-l pe tânărul care se linișteștea treptat. De asta nu vreau să știe Harry.

     — Nu e tocmai treaba de hacker doamna Edwards, fiecare persoana are o bază de date și noi, fiind poliția, avem acces mai ușor la...

     — Bingo! îl încurajă cu picioarele încrucișate, jucându-se cu o șuviță de par.

     — Știați, nu?

     — Desigur, nu sunt doar o femeie frumoasă să știi. Treci la treabă și ține minte, rămâne între noi. Te voi răsplăti, promit!

     — Păi, chiar e frumoasă... și mi-a scos și vorbele din gură cum a vrut... acum îl înțeleg pe domnul Mikan. Neagă el, dar e degeaba..., își spuse în șoaptă în timp ce Lina deja întreba prin secție de Harry, în semn că nu ar fi trebuit să întârzie, poate-poate agenții știau ceva despre mica întrevedere cu Annemarie.

          Nu mai trecu mult timp până când Harry își făcu apariția la secție, mai încruntat decât era dimineață, când răsfoia dosarul din Detroit. Își ștergea mecanic pantofii pe preșulețul de la intrare, cu capul în pământ, desprins parcă de realitate. Se duse direct la biroul său fără a saluta vreun coleg și fără a face măcar contact vizual cu ei. 

          Lina îl privea dintr-un colț al camerei unde își făcea de lucru cu frunzele unui ficus ajuns victimă nervilor și stării de agitație. Nu așa de repede, domnule Mikan, gândi automat, ajungând lângă el mai repede decât o panteră care înșfacă un iepure de câmp nevinovat. Dar de această dată, iepurele era cât se poate de vinovat. 

     — Bună și ție, Harry! răsună vocea plăcută, controlată a femeii care pare că voia să se așeze pe piciorul polițistului. Am tot întrebat de tine, dar nimeni nu a știut să îmi zică nimic. Prin ce univers te-ai teleportat așa neanunțat?

     — Nu acum, Lina, te rog! își puse mâna pe piciorul vizat. Mă doare capul îngrozitor și nu am chef să dau explicații, privi în jur și, așa cum se aștepta, toți se uitau la el. 

          Dintre toate calitățile pe care Lina Edwards le poseda, spiritul de observație și puterea de convingere erau cele mai accentuate. Văzând crisparea de pe chipul colegului său în momentul scuzării, s-a deplasat cu sunetul specific al tocurilor până în mijlocul camerei de unde o puteau vedea toți cei prezenți. O privire aprigă, pe sub genele rimelate și o mișcare arcuită a sprâncenei, au pus auditoriul la lucru în doar câteva secunde, de parcă a țipat într-un megafon să-și vadă dracu de treaba pe care au început-o.