Summer Camp

23. Va arăta ca un curcan de Ziua Recunoștinței, cu o perucă colorată

YAAAAY, CAPITOL LUUUUUUNG ȘI PLIN DE ÎNTÂMPLĂRI!

okay, să vă spun o scurtă poveste super funny. nu știu de ce, dar am avut impresia că Halloween-ul este săptămâna viitoare, nu asta. iar eu am spus că voi posta primul capitol din acea nouă carte fantasy de Halloween, iar acum sunt dată peste cap, nu am realizat decât azi-dimineață când i-am văzut pe toți copii de la școală cu costume *laughs*

soooo, o voi posta mâine. sau în seara asta, dacă există doritori, dar cel mai probabil mâine:D love youuuu

 P.S: (acum mi-am amintit) dacă citiți cumva de pe telefoane, puteți să comentați la anumite paragrafe care v-au plăcut, ador să citesc comentariile de genul ăsta și să aflu ce gândiți. este hilar, serios=))

23. Va arăta ca un curcan de Ziua Recunoținței, cu o perucă colorată.

Când am avut în jur de 10 ani, visul meu nu era să particip la concursuri de Miss sau să merg la petreceri în Hollywood. Visul meu era să devin cea mai bună din echipa mea sportivă. Voiam să am succes în orice, să devin celebră pentru cine sunt eu, nu pentru cine sunt părinții mei.

În majoritatea timpului am fost susținută mai mult de tatăl meu. Mama avea alte așteptări de la mine. Voia să-i calc pe urme, fiindcă eram unica ei fiică, dar nu puteam să fac asta. Nu voiam să devin o actriță sau designer. Tatăl meu, în schimb, iubea sportul. Iubea sportul și muzica, două lucruri la care mă pricep. El a fost cel care m-a dus prima oară într-o sală de sport unde am început să practic artele marțiale, și tot el este cel care m-a învățat să joc fotbal și baschet. Louis Tomlinson era, și va fi mereu, un model de tată ideal.

Pe lângă el, frații mei m-au susținut la fel de mult. Au fost lângă mine când am avut nevoie și m-au ajutat cu aproape orice. Indiferent de câte certuri am avut noi, tot frații mei rămâneau.

- Haide Aly, lovește mingea aia, n-o să te muște!

Dar, ca orice altă familie, puteau să te calce pe nervi.

- Nu te mai plânge atât Dylan, oricum sunt o mai bună fotbalistă decât vei fi tu vreodată!

Pentru o secundă, am crezut că Dylan va abandona jocul doar ca să mă alerge pe mine pe teren, dar tata a intervenit exact la timp cât să-l oprească.

- Dylan, las-o baltă. Aly are motive să fie mai înceată. A stat în spital două săptămâni, și-a mai iești puțin din mână, e absolut normal.

Probabil încerca să fie serios, dar nu-i ieșea. Așa că, în ciuda faptului că eram puțin obosită, am lovit mingea aia cât de tare am putut și am lovit direct în poartă, luându-l atât pe tata prin surprindere, cât și pe fratele meu.

- Ce spuneai? l-am întrebat, zâmbind victorioasă.

Ne aflam pe terenul de fotbal de aproximativ o oră și eram obosită, dar mă simțeam mult mai bine. Era adevărat, două săptămâni le-am pierdut într-un pat de spital, dar acum eram pe picioare din nou.

- Calitățile necesare pentru un concurs de Miss, a spus Dylan sarcastic. Apropo, ce vei purta?

M-am așezat pe iarbă și mi-am întins picioarele, încercând să scap de sentimentul de oboseală.

Chiar voiam să dorm câteva ore.

- Nu am nici cea mai vagă idee, i-am spus sincer. Sper și eu la un miracol. Unde e mama? Speram ca ea să fie miracolul meu și să apară cu o rochie drăguță.