Summer Camp

1. Ultima zi de tortură

Auzind muzică venind de jos, mi-am deschis ochii cu un zâmbet larg pe buze. Soarele strălucea cu putere, indicand faptul că astăzi va fi o zi cu adevărat frumoasa. M-am întins puțin, fiind înca obosită, după care am sărit din pat, gata să întâmpin o nouă zi..

Stați, opriți. Defapt, s-a întâmplat exact opusul.

Țipetele și strigătele se auzeau de jos, făcându-mă să mă încrunt, iritată. Murmurând niște cuvinte deloc frumoase, m-am chinuit să-mi deschid ochii și am privit spre fereastră. Ploua, exact cum mă așteptam. Lucrul ăsta mă deprima și mai tare, făcându-mă să vreau să mă întorc înapoi la culcare, dar cu toții știam că nu pot adormi cu gălagia aia de jos.

Făcând un efort imens, am coborât din pat fără să mă plâng prea mult. De obicei așa aș fi făcut, m-aș fi plâns până când aș fi avut ocazia să adorm înapoi.

Faptul că m-am privit în oglindă nu mă făcea decât să vreau și mai tare să ma culc înapoi. Părul meu era încalcit și așezat în toate direcțiile, ochii îmi erau roșii și aveam cearcăne.

Păi, așa pățești dacă stai pâna târziu.

Târându-mi picioarele până la toaletă, m-am pregătit pentru școală. Fiind teoretic ultima zi de tortură, ultima zi în care sunt nevoită să mă trezesc cu noaptea-n cap, ultima zi în care trebuie să îndur toate persoanele enervante din liceu, am făcut un efort să arăt mai bine. Și mi-a ieșit.

Nu mi-a luat mult să imi aleg hainele. Mereu am fost o persoană care prefera blugii în locul fustelor și tricourile în locul topurilor decoltate și suficient de mulate încat să-ți oprească respirația.

Văzând că sunt gata, am coborat jos și am privit în jur. Totul părea perfect normal, dacă nu luai în seamă conversațiile care veneau din bucătărie.

- Dar mamă, să fim serioși, cine merge la școală astăzi?!

- Toată lumea Raiden, toată lumea merge, îi răspunde mama iritată.

- Păi, eu nu sunt ca toată lumea, așa că pot să rămân aici dacă vreau, spune fratele meu pe un ton arogant.

- Și ce te face pe tine mai special? 

- Totul? i-a răspuns fratele meu cu o altă întrebare.

În momentul în care am intrat în bucătărie, am putut să văd perfect privirea pe care i-a aruncat-o mama lui Raiden. Cu sprâncenele ridicate, aceasta îl privea fix și trebuie să recunosc, arăta destul de intimidant.

- Raiden, spune-mi sincer: ți se pare că îmi pasă de ce fac ceilalți copii? Nu, pentru că tu ești copilul meu, iar fiind copilul meu înseamnă să mă asculți atunci când îți spun ceva. Și dacă eu am făcut față liceului, și tu o să faci, spune ea bătându-l prietenește pe umăr.

- Dar sunt suficient de mare încât să iau propriile decizii! se plânge el.

- Ai 18 ani?

- Nu.

- Atunci nu ești. Anunță-mă când faci 18 ani scumpule.

Chicotind încet, am intrat în bucătărie și m-am așezat pe locul meu obișnuit. M-am uitat spre fratele meu care, evident, arăta extrem de enervat și irascibil. Nu îi convenea faptul că trebuie să meargă la școală astăzi, mai ales că are un test despre care mama nu știe, și nici nu vrea să afle. Inițial, vroiam să-i spun despre el, dar m-a făcut să tac din gura, așa că n-am avut de ales.

- Neața scumpo, mă salută mama atunci când mă observă. Sper că tu ai chef de școală.

- Oh, evident că am, răspund sarcastică. Cine nu are?