Sentimente pierdute

De ce atâta fericire? De de atâtea întrebări?

"Ce e cu atâta fericire? De ce atâtea zâmbete? Care e motivul fericirii lor? De ce nu pot să fiu şi eu fericită?

Mereu mă întorc la aceaşi stare de suferinţă, aceaşi tristeţe ce se lipeşte de mine cu atâta dorinţă şi nesăbuinţă. Nu ştiu cum să exprim aceste sentimente, sau nu există atât de multe cuvinte pentru a-mi exprima tristeţea.

Mă complic atât de mult şi totul porneşte de la o respingere...una dureroasă, dar ştiu că eu sunt încă acolo, închisă în mâhnire, dezamăgire şi confuzie. Simt cum lumea e pustie, că trăiesc în respingere şi singurătate.

Îmi simt sufletul gol şi doar în astfel de momente realizez rostul multor vorbe care până acum le legam de absurd, de extravaganţă.

Şi totuşi ştiu că o să vină o zi când totul o să fie din nou bine. Bine îmi e de ajuns, doar că pesimismul meu acut îşi face simţit prezenţa şi în cele din urmă o să vină din nou toată tristeţea, o să se reverse din nou şi mai greu până când o să mă simt copleşită şi nu o să mai fac faţă. O să se lege de mine ca un blestem, ca o menghină şi eu o să fiu în mijlocul nenorocirii.

Dar prefer ca acum să trăiesc în prezent şi să mă mulţumesc cu suferinţa de acum, să nu mă gândesc la suferinţa viitoare pentru a nu mă frânge ca o floare ce nu a avut parte de suficientă iubire, să nu mă fac mii şi mii de bucăţi ca un pahar de cristal căruia nu i s-a acordat suficientă atenţie şi nu a fost admirat la timp.

Acum, traisc în prezent şi simt că totul trece, încet dar sigur..."

Şi după toate astea, după atâtea cuvinte înşiruite, încă am acel sentiment sfâşietor...