"Ma sufoc, ma innec. Orice ar fi simt ca sunt pe moarte. Durerea se face simtita, suferinta prinde radacini, iar tristetea si gandurile negre sunt la ordinea zilei. Simt ca ma cufund in intuneric in fiecare secunda. Ma intorc in trecut si melancolia acelor vremuri ma cuprinde. Acum pentru mine fericirea-mi e un cuvant frumos ce nu-si gaseste menirea in viata mea si pare imposibila de obtinut. Ma zbat intre cruda-mi realitate si lumea mea, care oricum cu timpul incepe sa fie influentata de menita-mi soarta. Odata cu suferinta, fericirea parca imi e necunoscuta, doar aducandu-mi aminte de acele vremuri fara a putea fi capabila de a-mi reaminti acele sentimente si in urma-mi raman intrebari ale caror raspunsuri nu le cunosc: “Cum am putut sa simt asa ceva?”, “Cum se simte oare acea fericire timpurie?”, “Cum imi pot recupera zambetul si increderea ce ma facea sa ma simt implinita si impacata cu soarta-mi?”…dar de un lucru sunt sigura, suferinta e prea mare ca sa caut raspunsurile propriilor mele intrebari. Eul intern se zbate intre realitatea muribunda si amaratu-mi suflet nenorocit.
Eul e singura persoana care-mi face rau, asta datorandu-se inocentei sau prostiei cu care ma atasez asa de tare. Chiar daca stiu ca e total eronat ceea ce mi se intampla, stiu ca nu pot face nimic. Ma pot preface ca nu-mi pasa, dar sufletu-mi e amagit si indurerat, dar eu doritu-mi-ai sa fie putrezit si nepasator, dar asta demonstreaza doar ca prea mult imi pasa si stau sa meditez secunda cu secunda ce sa fac pentru a-mi arata nepasata incercare.
Dar totul e o lupta cu eul pe care sunt pregatita s-o pierd pentru-mi arata insumi ca-mi pasa, pentru-mi demonstra ca merit si pot, pentru a simti din nou fericirea-mi nenorocita."
CITEȘTI
Sentimente pierdute
SpiritualUn loc unde îmi descriu sentimentele şi îmi aştern ideile ce îmi invadează mintea.
