Love of forgotten times

Chapter 2 " Nu cred ca mai suntem in Kansas "

-         Ught! Ma doare capul! Exclama Tabitha.

-         Cred ca m-am murdarit de noroi pe camasa mea alba!!! Tipa Ferra.

-         Asta nu-i nimic. Eu mi-am pierdut un pantof!! Mi-a vazut cineva pantoful? intreba Oteea.

-         Lasa pantofii! De ce suntem pe jos?? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este ca mergeam spre bar, spuse Tabitha.

     Cele trei isi inaltara capetele uitandu-se imprejur. La vederea peisajului, fetele cascasera gurile atat de tare incat ar fi putut sa incapa un hipopotam, iar ochii le erau cat cepele de mari. Ferra a inceput sa tremure de frica, in timp ce Tabitha cerceta locul cu privirea.

-         U-Unde s-s-su-ntem? Intreba cu neliniste in glas Ferra.

-         Mai bine zis cum am ajuns aici, continua Tabitha.

-         Nu cred ca mai suntem in Kansas, spuse Oteea sarcastica.

-         Iti arde de glume in momente ca acestea? Cum ne vom intoarce acasa? Cum am ajuns aici in primul rand? O sa mor! Mama va muri!!

-         Ferra potoleste-te! Crezi ca mie nu-mi este frica? Dar la ce va ajuta sa ne panicam? Trebuie sa aflam mai intai unde suntem!

-         Oricat de mult mi-ar displacea, trebuie sa fie de acord cu Oteea de data asta, marturisi Tabitha.

       Fetele se aflau in mijlocul unei asezari ce semana cu o piata. Casele erau mari, inalte si ingramadite. Toate aratau la fel cu exceptia unei constructii impunatoare care se afla la mare departare de sat.

      Aceasta era asezata pe un deal intins care parea ca supravegheaza si pazeste intrega populatie. Cladirea era construita din roca solida, avand o multime de camere si turnuri. In jurul acesteia se afla un lac inconjurat de vegetatie.

       Tabitha se ridica de pe jos si se apropie de un barbat solid care vindea fructe la o taraba.

-         Ma scuzati, dar imi puteti spune ce este locul acesta?

-         Da' ce, esti chioara? Este Anglia!

-         A-A-Anglia? Nu poate fi Anglia, traiesc in Anglia de saptesprezece ani si nu am mai vazut niciodata acest satuc!!!

-         Fii mai respectoasa, copila! "Satucul" asa cum il numesti tu este marele oras Londra.

-         Londra? Asta? Cred ca visez. Nu, nu e un vis, e un cosmaaaar!!!

   Intre timp Ferra si Oteea s-au ridicat si ele de pe pamantul rece si s-au asezat pe marginea drumului.

-         O sa murim! Daca nu ma omoara mama cand ne vom intoarce acasa, ma va omori locul asta. Asta daca ne vom intoarce vreodata acasa!!! Incepu Ferra sa planga.

-         O, vino-ti in fire femeie! Putea fii mai rau.

-         Cum? Cum putea fi mai rau? Nu se poate mai rau de atat! Suntem singure in ciudatenia asta de loc de unde nu va veni nimeni sa ne scoata!! Suntem pierdute pe vecie! S-a terminat! Adio lume cruda!

     In momentul acela Oteea o plezni puternic pe Ferra in speranta ca se va calma dar degeaba. Aceasta continua sa planga.

-         Hei! Am aflat unde suntem, spuse Tabitha.

-         Unde? Intreba disperata Ferra.

-         In Anglia, Londra.

-         Tabitha, in Londra locuim de-o viata!!! Asta nu e Londra!! Asta nu e acasa!! Vreau la mamiiii!!! Striga isterica Ferra.