Carl o luase in brate si fara sa vrea o atinsese pe mana acolo unde ea avea perfuziile bagate, o durea, la fel si pe mine.
Il prind pe Carl si il arunc peste scaune.
- Lary! Potoleste-te... ii spuse unul dintre baieti micutei mele.
- Dar nu am fost eu! Carl esti bine? il intreba ea putin ingrijorata pe Carl.
- Da sunt ok nu am nimic.
Idiotule trebuia sa iti rup bratele. Imi venea sa il omor si sa ii mananc sufletul in iad.
Zile la rand am privito pe Lary cum isi revine, crestea pe zi ce trece pacat ca ea nu ma poate vedea, dar o iau incet, nu vreau sa o sperii cu chipul meu. Pana atunci trebuie sa o protejez de aceasta lume nebuna.
