Crystal II: Haos Ordonat

Capitolul 5: Minciuni.

                                 Capitolul  5                    

                          Crystal a intrat, timidă, în biroul lui Max de acasă. Nu era un loc familiar, nu a fost aici decât de câteva ori, când el stătea prea târziu acolo, iar ea îl chema în pat. Biroul era unul luxos. Pe perete avea o întreagă bibliotecă, iar în mijlocul ei era un dulap, avea o canapea mare lângă celălalt perete, iar un birou mare era în față, în spatele lui fiind un scaun negru.

                          Nimic nu părea dubios în camera asta, dar Crystal era sigură că va găsi măcar puțină informație, ceva ce o va scoate din ceață, cel puțin pentru o perioadă. Trebuia să afle adevărul despre jobul lui, trebuia să afle ce ținea departe de ea.

                          Căuta frenetic prin dulapuri, prin sertare, în căutare de ceva, orice! Oriunde se uita, nu găsea decât fișele unor persoane, însă când  a deschis dulapul din peretele cu biblioteca, a fost șocată să vadă un seif. Iar asta i-a adus din nou sentimentul de agitație, de furie, pentru că acum era sigură că Max îi ascundea ceva. A încercat să îl deschidă încercând data lui de naștere, data ei, când s-au întâlnit, dar nimic nu era corect.

                          Exasperată, a plecat din birou ca un vârtej, în curtea din spate. S-a pus în hamac-ul din copac. Nici ea nu știa ce sentimente avea, erau așa de multe. Era furioasă că Max o mințea, pentru că relația lor era bazată pe adevăr. Era și confuză în acelaș timp, poate că totul era doar în imaginația ei și exagera.

                          O briză de aer rece o învelește, iar ea o întâmpină cu bucurie. Aerul curat și umbra copacului o făcea să se relaxeze, în ciuda gândurilor ce o măcinau. Iar, oboseala nopților nedormite i-a pus capac și un somn adânc a furat-o.

.......................................................................................................................

                          Auzindu-și numele strigat de mai multe ori, Crystal s-a trezit. Era deja apusul, un peisaj foarte frumos era prezent în fața ei, dar nu avea timp să îl admire. Max o striga cu disperare din casă și, ca să tacă, s-a dus la el. Însă, când l-a văzut, nu i-a venit să creadă. 

                          - Dumnezeule! strigă ea, ducându-și mâna la gură. Ce ți s-a întâmplat?!

                          Max stătea pe canapea, ochii lui aproape închiși. Arăta groaznic: avea un ochi negru, o dâră de sânge de a lungul feței lui, arcada sparta, la fel ca și buza de jos. Iar asta era doar la fața. Cămașa lui albă era ruptă în multe locuri și acoperită cu pete de sânge.

                           Crystal s-a grăbit lângă el, punând mâna pe fața lui cu grijă. Avea lacrimi în ochi. Toată furia ei dispăruse.

                          - Iubitule, ești bine? Oh, Doamne, normal că nu, ce întrebare.... O să sun la salvare.

                          - Nu, nu! spune Max, printre gemete de durere. Știi unde e trusa de prim ajutor, știi cum să o folosești.

                          - Max, sper că glumești!

                          - Nu! Știi doar că nu suport spitalele.