când nici focul nu mă mai arde, deoarece buzele tale sunt mai fierbinți
"Ai o țigară?"
Totul s-a început cu o simplă întrebare.
Trăind în universuri paralele, ai zice că lor doi le-ar fi imposibil să se întâlnească. El - Damian Duarte, moștenitorul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
╭⋟────────────────────────╮
Acum 3 luni.
Gustul țigării deja mi se îndulcise pe limbă și greu îmi venea să mă despart de el. Lăsam fumul toxic să îmi înece plămânii, sprijinindu-mă de perete. Mintea îmi era tulbure și doar o țigară în momentul acesta mă mai ajuta să îmi găsesc liniștea. Linia dintre ceea ce eram acum și nebunie curată era extrem, dar extrem de subțire în momentul acesta. Și chiar nu aveam habar ce puteam face ca să pășesc înapoi.
Las fumul să îmi părăsească plămânii, ridicându-mi bărbia spre cer. Era o răcoare neobișnuită afară. Aerul rece îmi lovea cu bestialitate pielea, parcă în încercarea de a mă convinge să mă las de țigară. Dar țigara îmi era aproape pe sfârșite, chiar dacă mai aveam o grămadă de timp de pierdut.
Tata dacă ar afla că fumez, ar înnebuni. Îmi spun mie însumi și închid ochii, trăgând un ultim foc din ce a mai rămas din țigară. Simțeam deja ușoara fierbințeală a chiștocului între degete, iar plămânii — privați de plăcerea nicotinei de prea mult timp, cerșeau în continuare după mai mult. Era imposibil de calmat.
Auzind pași și voci, arunc chiștocul pe jos, călcându-l cu piciorul. Nu trebuia să mă prindă cineva ca fumez, cel puțin nu cineva care îl știa pe tata. Ura mult prea mult țigara. Dar poate și din cauza urii sale, m-am apucat eu de fumat. Îmi ascund mâinile în buzunarele paltonului și mă întorc pe vârfuri, cu intenția de a pleca. Dar nu reușesc să fac nici un pas, ca deja cineva se lovi de mine.
Îmi lovi umărul, dar nu se opri, sărind în spatele unei mașini, ascunzându-se. Îl privesc confuz, privirea fiindu-mi repede atrasă de alte perechi de pași, observând 3 persoane venind în spatele său.
— Unde e? L-ai văzut? Un șaten cu tatuaje? Mă întreabă repede unul dintre ei, luându-mă prin surprindere.
Ce naiba se întâmplă? Îmi cobor privirea spre bâtele din mâinile lor, un nod oprindu-mi se în gât. Se pare că persoana care acum stătea ascunsă era în ceva probleme serioase.
— Un șaten cu tatuaje? Îmi arcuiesc o sprânceană.
— Da, da, da. Hai mai repede zi, ne scapă, mârâie frustrat.
— La stânga, prin spatele clădirilor l-am văzut. Pare-mi-se că a sărit gardul, dar nu sunt sigur.
— O gata, știu unde de duce! După mine, le face semn, și fără nici măcar o vorbă de mulțumire, cei trei dispar la fel de repede cum au apărut.
Pufnesc amuzat și îmi rostogolesc ochii peste cap, privind cum urma lor dispăruse din zare. Mă așteptam să fie mai sceptici, dar se pare că m-au crezut. Îmi trec degetele prin păr, întorcându-mi acum atenția spre șatenul încă ascuns în spatele meu. Își ridică spatele, privind în urma celor 3.
