Viața lui Scarlet pare perfectă. Este o femeie frumoasă, face parte dintr-o familie înstărită și este logodită cu moștenitorul unui mic imperiu, un bărbat chipeș și râvnit de majoritatea femeilor.
Însă viața ei este pe departe de a fi p...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Ai putea crede că am o viață perfectă.
Ai putea jura că viață îmi este plină de fericire. Dacă privești mâna lui Silas Butler care se odihnește pe spatele meu, ai putea spune, plină de invidie, că duc o viață plină de dragoste și senzualitate.
Ai putea spune că fiecare pas pe care-l fac în pantofii exagerat de scumpi mă duc spre împlinire, când în realitate mă poartă spre negura nefericirii.
Nimeni nu știe asta, nici măcar părinții mei, cei care și-au dorit cu înflăcărare să fiu la brațul celui care îl va moșteni pe miliardarul Taylor Butler.
Toată viața mea am ținut să-i fac mândrii pe cei care mi-au dat viață, alegând mereu direcția pe care ei și-o doresc pentru mine. Sunt conștientă că această concepție mi-a fost sădită în minte chiar de ei, dar nu pot schimba lucrurile. Oricum, am impresia că oricât încerc să le fac pe plac, niciodată nu va fi îndeajuns. Pot doar să încerc, să încerc, și iar să încerc să găsesc în toată treaba asta un strop, oricât de mic, de mulțumire personală. Ceva, o scânteie, care să-mi dea destulă putere să mă trezesc dimineața cu speranța că ,,astăzi va fi bine".
Uitându-te la Silas, la părul lui șaten închis, dat pe spate, lung până la gulerul cămășii mereu prezente, la ochii atât de albăștrii încât ai impresia că sunt transparenți, la nasul mic și ușor ascuțit, la pomeții pronunțați și bărbia rotundă, ai spune că iubirea vine la pachet cu el. Ei bine, eu pot să-ți spun cu mâna pe inimă că nu este așa. Cel puțin nu în cazul meu.
Nasul mi-ar crește ca la Pinocchio dată aș spune că nu este un bărbat frumos și o partidă extrem de bună, dar inima mea este destul de defectă încât să aibă un impas când vine vorba de a mă îndrăgosti de el. El știe asta? Oh, nu, în nici un caz. Tot ce se află în interiorul meu rămâne acolo, ferecat, ascuns de un zâmbet cald pe care îl ofer din când în când.
Aș vrea, fir-ar să fie, mi-aș dori să-l pot iubi, dar în afară de a fi atașată de el, nu am reușit să schimb nimic în cele cinci luni de când suntem împreună. A devenit pentru mine o persoană necesară, dar care poate, în același timp, să lipsească complet. Știu că mă contrazic singură, dar exact asta simt. Poate pentru că, în sufletul meu, știu că odată cu el ar dispărea puțina apreciere pe care o am de la părinții mei.
Înaintăm cu pași lejeri pe trotuarul care duce la clădirea uriașă, luxoasă și incredibil de elegantă, în care are loc grandiosa petrecere de logodnă. Petrecerea mea de logodnă. Fiecare pas pe care-l fac am impresia că este sub apă, purtând tocuri. Bodyguardul, un bărbat masiv, negru, îmbrăcat în costum mai negru ca el, și cămașă albă, cu o privire care-ți îngheață inima, ne face loc printre jurnaliștii adunați ca muștele la mâncare.
Clădirea, deși recent renovată, păstrează un aer regal, astfel că îmi dă impresia că voi participa la un bal de demult, cu prinți și prințese. Culoarea ei, galben pal, cu mici sculptații albe, întărește această impresie.
