Timp de o săptămână, în casa familiei Carter s-a desfășurat o atmosferă familială, fără alte certuri și priviri piezișe aruncate peste masă. Niciun plan criminal nu a mai fost dezvăluit, Fausto părând că a renunțat la scopul dictat de profeția care îl distrugea încet-încet și îl îngropa în nebunie.
Annemarie tot așteapta indiciul care o va trimite către Harry, apoi către următoarea victimă și în final către răspunsul la toate întrebările pe care și le-a pus de când Fausto a pășit pentru prima oară în Anchorage.
Acum stau de vorbă doar cei doi bărbați, prezența feminină lipsind intenționat pentru a-i crea lui Fausto o stare de continuu disconfort și agitație. Unde a plecat pramatia la prima oră a dimineții? se gândea în timp ce sorbea din cafeaua proaspătă pregătită de Michael. Își trosnea degetele, își lărgea permanent gulerul de la cămașă și bătea nervos din picior făcând un zgomot neplăcut, prea mult suportat de părintele Carter.
— Ce Dumnezeu te-a apucat, Fausto? întrebă lovindu-l cu piciorul pe sub masă pentru a se opri. Te-ai trezit foarte agitat azi, chiar abătut aș zice. Ce te macină, prietene?
Fausto îl privi câteva momente clipind cu rapiditate, apoi se ridică brusc de pe scaunul care scoase un scârțâit scurt. Se duse către bucătăria pe care o scrută cu privirea din fiecare unghi și colțișor, pocnind din degete de parcă ar fi încercat să își amintească ceva ce a uitat.
— Cafeaua are nevoie de zahar, spuse deschizând dulapul cu condimente. Nu ai zahăr brun, Michael? întrebă în timp ce verifică eticheta fiecărui recipient din dulap.
— Trebuie să fie într-un borcanaș galben, mai caută, îi spuns Michael calm, savurându-și cafeaua.
Fausto văzu cutia galbenă, cilindrică, pe care era lipită cu bandă adezivă o bucată de hârtie veche cu textul "BRUN". Observă că mai era suficient zahăr pentru un ibric întreg de cafea sau ceai, însă astfel i-ar scăpa prilejul perfect pentru a ieși din casă. Într-un moment de neatenție din partea lui Michael, Fausto a vârsat zahărul pe geamul deschis din bucătărie.
— Cred că te referi la ăsta, spuse venind spre sufragerie cu borcănașul gol într-o mână. E gol, îl scutură puțin făcând să sară câteva cristale de zahăr ramase pe fund.
— Îmi pare rău, Fausto, o să cumpăr eu astăzi. Folosește zahăr alb. E o cutie cu pliculețe de zahar chiar lângă suportul de cuțite, îi indică Michael.
— Mă duc eu să cumpăr. Măcar atât pot face să vă ajut, pe tine și pe Anne. Aveam oricum drum la magazin ca să cumpăr lumânări, explică Fausto scuturându-și paltonul de scame și praf.
— Lumânări? întrebă Michael mirat, întorcând capul spre cel care stătea în spatele său.
— Nu mai lucrez în Biserică, dar asta nu înseamnă că nu pot să mă rog. Pentru asta am nevoie de lumânări. Rugăciunea mea de seară nu are farmec fără flacăra divină.
— Și dacă ți-aș spune că te poți reîntoarce la spovedanii și slujbe? întrebă Michel ridicându-se de pe scaun, zâmbind cald. Să fii din nou ajutorul Domnului? Să ai sufletul legat de lăcașul sfânt? recită aceste întrebări ca pe niște versuri din Biblie.
Fausto se blocă cu ochii ațintiți la prietenul său, la cel care îl salvase de la o viață mizeră, fără un adăpost și fără oameni dragi în jur. Acceptă propunerea oferită, din toată inima, radiind de fericire că va fii din nou în locul destinat lui. Îl îmbrățișă pe Michael bătându-l ușor pe spate, prietenește, apoi se îmbrăcă cu paltonul pe care îl tot curățase. Avu un moment în care mâinile și picioarele nu îl mai ascultară. Se împiedică de unul dintre pantofi, dar se sprijini de perete pentru a nu cădea. Își încheie nasturii de trei ori pentru că nu reușea să îi potrivească în găici. Dădea semne evidente de emoție de parcă ar fi fost un copil care tocmai și-a primit acadeaua înapoi. Închise ușa după o ultimă îmbrățișare oferită lui Michael și plecă spre centrul orașului.
Fausto, prietene, sper să se înșele în privința ta, își spuse Mike în timp ce lua ceștile de cafea și le punea în chiuvetă pentru a le spăla. Sau pentru a o pune pe Annemarie să o facă. Se spălă pe mâini și se șterse pe un prosop agățat de mânerul aragazului, folosit de obicei pentru a scoate tăvile fierbinți din cuptor. Își scoase telefonul din buzunarul de la spate al pantalonilor și observă că a primit un mesaj pe care nu a putut să îl citească din cauza prezenței lui Fausto. Lăsă telefonul pe masa din bucătărie și urcă la etaj în camera preotului. Așternutul mototolit și pernele aruncate la capătul celalalt al patului, trădau insomnia de care suferea Fausto. De asta nu ești în apele tale? se întrebă uitându-se prin cameră. În afară de câteva haine împrumutate de la Michael și de cele oferite de groparul Bobby când a venit să îl ia de la hotel, nu avea lucruri de valoare. Nici măcar lucrurile deja existente cameră, la sosirea lui, nu își schimbaseră locul.
La piciorul unui scaun pe care erau așezate câteva perechi de pantaloni, Michael zări un colț al unei cărți cu copertă frumos decorată. O luă de jos și citi titlul cu voce tare: "Rugăciuni pentru purificare sufletească". Se încruntă la gândul că prietenul său avea probleme pe care nu le discuta cu el, apoi începu să răsfoiască pagină cu pagină dând peste tot felul de însemnări de diferite forme și culori. Pe asta o citești seara? Pentru asta îți trebuie lumânări? se întrebă pe sine ajungând la pagina treisprezece. Parcurse întreaga pagina și simți că îl lasă picioarele când își aruncă ochii peste semnătura din finele paginii. Are numele tău, exclamă șoptit punându-și o mână la gură. Primi al doilea șoc în momentul în care observă, pe marginile paginii însemnate niște inițiale încercuite cu câte trei cercuri concentrice: "L.S.", "M.R.", "J.G." și "A.C.". Ultimele două inițiale aveau desenată o flacără micuță lângă. Ce ai făcut, Fausto? se întrebă mergând în pas grăbit spre bucătărie, ținând încă, în mână, cartea cu rugăciuni. O lăsă deschisă pe masă și luă telefonul din locul în care îl lăsase cu câtva zeci de minute în urmă: "E totul acolo. Așa cum mi-ai spus. La pagina aia nenorocită". Trimise mesajul, rămase cu privirea îndreptată spre podea și cu mâinile ținându-se strâns de masă.
Michael nici nu îi simți prezența fiicei sale care tocmai intră pe ușă cu un zâmbet larg pe buze, pregătindu-se să îi povestească despre cele trei săculeți cu monede de epocă pe care Andrea și Richard i-au adăugat colecției. Însă confuzia și groaza care îl învăluiau pe tatăl său, îi alungară avântul oratoric. Îl văzu stând acolo ca o stană de piatră, privind cartea aceea și verificând nervos telefonul. Se apropie de el punându-i mâna pe umăr, moment în care tresări și își duse mâna către cartea de rugăciuni pentru a o închide.
— Annemarie, ai venit! exclamă forțând un zâmbet crispat. Așteptam un telefon de la Cyntia... trebuie să ne vedem.
— Mătușa? În Anchorage? Nu a mai venit aici de când a divorțat de Julian Farkle, își aminti Anne aruncându-și ochii la cartea de pe masă. Ce e aia, tată? întrebă încercând să nu pară că nu e prima oară când o vede.
— Relația dintre mătușa ta și cofetarul nu a fost una benefică încă de la început, spuse Michael în încercarea de a evita întrebarea. Pe de-o parte mă bucur că a plecat din orașul ăsta...
— Ce e cartea aia, tată? menținu valabilă întrebarea. Nu era în biblioteca noastră. De unde o ai? întinse mâna pentru a o atinge.
Michael o prinse de mână pe Anne, gentil, fără să o bruscheze în vreun fel. Oftă adânc știind că nu va reuși să abandoneze discuția cu fiica sa.
— E doar o carte de rugăciuni, draga mea, găsi o scuză. O iau acum de aici pentru a o duce în altar, spuse așezând cartea în buzunarul cămășii.
— Fausto unde e? întrebă rămânând însă fără răspuns, Michael fiind deja în drum spre biserică.
Mergea în grabă, mărind pasul cu fiecare minut care se scurgea. Simțea că nu mai ajungea, deși era atât de aproape de destinație. Simțea vântul cum îi face întreg corpul să se strângă din cauza răcorii zilei, dar nu auzea nimic în jur. Părea că stă în fața propriilor gânduri încercând să judece care dintre ele sunt aievea și care sunt doar plăsmuirea imaginației antrenate de misteriosul mesaj primit mai devreme. Dacă o sună pe Cyntia? Își va da seama că-i ascund ceva. Anne nu se va lăsa până nu-i voi spune. Sau chiar va face tot posibilul să afle singură despre ce e vorba, își spuse în gând odată ce deschidea larg ușile bisericii.
Fausto ajunsese deja în centru după o scurtă vizită la locul din pădure. Cum Annemarie nu era acolo, și-a continuat drumul pentru a o găsi. Trecuse deja o săptămână și nu a mai avansat cu planul de a o ține lângă el până la momentul potrivit, care îi va dicta soarta. Săracul Michael! Propria fiică să se afunde așa în tină sufletească..., gândi rostogolind cu piciorul o pietricică de pe drum. Trecu prin dreptul cofetăriei Vis Dulce când își aminti de pișcoturile cumpărate de Louise. Intră în micuța prăvălie frumos decorată cu plante și panglici aurii. Câteva scaune erau așezate în jurul a două mese destul de măricele. Nu era nimeni înăuntru. Fausto se apropie de blatul pentru servire pe care erau așezate coșulețe cu bomboane fondante și napolitane cu cremă de cacao. Lângă era un borcănaș cu fundiță aurie în care oamenii lăsau, intenționat sau nu, bănuți strânși pentru renovarea cofetăriei.
Julian Farkle, un bărbat de treizeci de ani, înalt și uscățiv, menținea afacerea cu prăjituri a bunicului său încă de când era un băiețandru. La vârsta de paisprezece ani, când tatăl său s-a stins din viață, a preluat hățurile pentru a nu îngropa sporul familiei adus de micuța prăvălie atât de iubită de orășeni. Toate rețetele folosite pentru prăjituri au fost transmise din generație în generație și s-au păstrat intacte, oamenii bucurându-se de același gust care a consacrat locul de zeci de ani.
Acesta ieşi din depozitul în care aranja niște ingrediente pe care tocmai le primise. Un cap cu păr blond și figură nemțească se arătă zâmbitor în fața tejghelei. Îl privea răbdător pe Fausto, cu ochii lui mari și albaștri. Așa privea fiecare client care îi călca pragul. Era un bărbat atrăgător după spusele femeilor din oraș, dar și foarte cald și plăcut. Un om bun cum l-ar cataloga orice cetățean care îl cunoaștea de mic. Și nu s-a schimbat de atunci.
— Bună ziua, domnule! Bun venit la Vis Dulce, spuse oferindu-i o bomboană fondantă din coșuleț. Vă recomand pișcoturile cu nucă.
— Le-am gustat deja, mulțumesc. Louise Anderson este înnebunită după ele. Aproape ne-a obligat să le mâncăm, răspunse Fausto acceptând bomboana și întinzând mâna după o napolitană.
— O cunoașteți pe doamna Louise deci... Foarte activă pentru vârsta ei, nu credeți? Chiar vorbeam cu preotul Carter despre acest subiect. A stat trei zile în Anchorage și a vizitat fiecare colțișor. Desigur, mă bucur că a început cu cofetăria.
— Desigur, o cunosc. Locuiesc în casa lui Michael din cauza unei tragedii, se victimă pentru a-i remarca reacția. M-a scos din necaz.
— Deci Dumneavoastră sunteți Fausto Sartori, adăugă Julian. Doamna Louise mi-a spus de dumneavoastră. Mă bucur că s-a rezolvat totul. Dacă nu vreți nimic, eu mă întorc în depozit. Să-l salutați pe fostul meu cumnat din partea mea.
— Cumnat? întrebă Michael mirat.
— Am fost însurat cu sora lui. Din păcate nu a mers. După avort, Cyntia s-a schimbat în rău.
— Sora lui Michael a ucis un copil nenăscut..., își spuse ca pentru sine, dând din cap.
— Așa s-ar spune. Am fost de acord amândoi. Nu eram pregătiți pentru a deveni părinți. Sunteți bine, doamnule Fausto? întrebă privind la bărbatul care își încleșta cu putere pumnul pe tejgheaua lucioasă.
— Am nevoie de zahăr brun, Julian, dacă tot sunt aici, spuse deviind întrebarea.
— Nu am zahar de vânzare...
— Nici pentru fostul cumnat? întrebă Fausto râzând isteric.
— În regulă, oftă și se aplecă după o pungă cu zahar dintr-un dulap de sub tejghea. Mă întorc la lucru, domnule. Mi-a făcut placere!
— Și mie, și mie, răspunse ridicând în aer punga primită. Nici nu ai idee, își spuse. Se pare că am persoana potrivită pentru tine, Annemarie. Să vedem cât de loială ești.
Fausto ieşi pe ușă și lăsă în urmă un clinchet de clopoței. Se uită în jur și nu de departe se vedea secția de poliție. Îi trecu prin gând să îl salute pe Harry, însă se răzgândi în ultimul moment amintindu-și că Annemarie sigur a ajuns deja acasă. Am nevoie de tine, Harry, dar nu-i momentul, își spuse, nu-i momentul acum...
În cofetărie, Julian îl urmărea pe Fausto pe fereastra întredeschisă în timp ce așeza niște batoane de ciocolată de casă în vitrine. Își lăsă capul în jos câteva clipe în încercarea de a-și aminti unde a lăsat telefonul. Era rătăcit printre câteva cartoane aruncate pe podea. Îl pusese acolo când a șters urmele de ciocolată, având un mic accident cu niște glazură proaspătă.
— "A venit aici, în cofetăria mea și a îndrăznit să facă pe victima. Nu voiam să mă bag în asta, dar nu vreau să știu că eu sau Cyntia suntem pe cale să murim din cauza unui psihopat."
Nu a lăsat loc de răspuns interlocutorului său, preferând să închidă și să-și stăpânească furia. Data viitoare sper să ceară tot zahar, se gândi la cutia plină cu pungi de zahar brun primită mai devreme. O să-ți dau ceva din partea casei. Omul ăsta mă face să mă gândesc la prostii. Ajută-ma, Doamne! se opri din vorbit și își făcu cruce în momentul în care Harry Mikan a intră și își scoase cascheta în semn de salut.