— James, colegul de clasă din liceu al Madenei și prietenul ei din copilărie. Mă bucur să te cunosc, James îi răspunsese întrebării lui Valentino cu o siguranță în glas de care nu-l știam a fi în stare. Tensiunea dintre cei doi tipi se putea simți de la un kilometru depărtare, însă eu eram acolo să îi temperez în caz că orgoliile lor se ciocneau accidental.
— Și eu, răspunsul lui Valentino era într-adevăr unul plin de entuziasm neexistent. Deși se dovedise a fi drăguț cu mine, mexicanul de lângă mine nu era la fel cu orice necunoscut.
— Și... Madena, lucrezi? James revenise cu întrebări în privința carierei profesionale. Mă deranjau întrebările cu iz personal, dar nu aveam de ales decât să răspund.
— Am lucrat, dar am renunțat rapid la locul de muncă! i-am răspuns cât se poate de serios în timp ce Valentino lângă mine îmi înconjura talia în cel mai drăgăstos mod posibil, afișându-și posesivitatea în fața fostului meu coleg de liceu. Probabil își reamintise că el fusese prima mea dragoste.
— Ah, sunt sigur că îți vei găsi locul potrivit cândva. Nu știu ce poți face în orașul ăsta micuț, dar eu te susțin oricum, James se dovedise a fi un drăguț în timp ce Valentino s-a întors cu fața la mine, privindu-mi chipul în detaliu. Câtă ignoranță din partea lui pentru James.
— Oricum, îmi plănuiesc de mult mutarea, i-am răspuns imediat, sperând ca firul de întrebări personale să se oprească odată pentru totdeauna. Nu mă simțeam foarte comod când eram întrebată despre astfel de lucuri. Valentino își curățase brusc gâtul și declanșând o tensiune incredibilă între mine și el, nu numai între el și James.
— Mult succes! Sper să mai pătrăm legătura și seară frumoasă vă urez! se scuzase el pe repede înainte, simțind probabil că Valentino nu era un amator al discuțiilor mele cu alți tipi.
I-am urat înapoi aceleași lucuri și mi-am mișcat degetele, luându-mi rămas bun de la el. În schimb, Valentino nu făcuse niciun gest față de James, însă îmi dăduse drumul din brațe. Ce nu îi convenea acum?
— Ce mutare îți plănuiești tu, Madena? Și de ce nu-mi spui nimic despre asta? îmi reproșase aproape furios, deși își camufla toate nemulțumirile sub o mască a răbdării și calmului.
— Valentino, calmează-te. Nu e ceva ce se va întâmpla curând, sunt doar perspective de viitor! am încercat să-l îmbunez, știind că l-am dezamăgit din nou, de data asta fără să vreau.
— Perspective de viitor pe care le împărtășești naibii atât de ușor cu un tip cu care nu ai mai vorbit de câțiva ani!
— I-am spus doar ce am de gând să fac, Valentino! Nici măcar nu i-am spus că sigur voi părăsi orașul, am încercat să-mi explic propriile vorbe, deși Valentino nu mă mai credea. Cred că nu-l mai văzusem niciodată atât de furios pe mine și cumva, mă simțeam părăsită de puterea de a vorbi în fața lui.
— La fel de simplu mi-ai fi putut spune și mie lucrurile astea, mai devreme, când am venit la tine. În schimb, m-ai respins, ai încercat din nou să te distanțezi de mine. De ce faci lucurile astea, Madena? Jur că acum m-am simțit de parcă noi doi am fi fost doar niște străini și atât.
Încheiase dialogul și mă lăsase singură, plecând la prietenii lui. Am oftat greoi simțind că vreau să scap măcar două lacrimi ca să mai eliberez din durerea din piept, însă nu puteam să fac așa ceva. Eram la o ieșire cu prietenii lui, la naiba.
Am tras o gură de aer proaspăt în piept și m-am îndreptat spre direcția în care o luase el, zărindu-l pe lângă Jane și Carl. Oare trebuia să mă alătur lor sau trebuia să rămân aici așteptând ca cineva să mă bage în seamă?
Am ales să merg lângă ei, deși mă simțeam atât de mâhnită încât nu mai eram printre ei dacă luam în considerare gândurile mele. Trebuia să caut un moment bun prin care să discut cu Valentino ori riscam iar să stricăm tot ce am construit.
Jane întinsese mâna spre mine pentru a mă aduce lângă ei. Din câte văzusem, masa era plină de tot felul de gustări pe care le puteam mânca fără a fi nevoie de prea multe tacâmuri ori de căldură. Carl îmi aruncase o privire care exprima un soi de îngrijorare, iar brunetul meu nici nu privise înspre mine. Ah, sper că știa cât de tare mă durea când făcea asta.
Carl se repezise înspre mine și mă cuprinsese din spatele meu într-o îmbrățișare frățească, probabil vrând să-și acopere ieșirea de mai devreme. Nu înțelegeam de ce ambii prieteni ai lui mă priveau atât de îngrijorați, însă după câteva secunde mi-am dat seama că poate ne-au văzut. Și în plus, îl știau prea bine pe Valentino ca să nu-și poată da seama că ceva nu e în regulă cu el.
— Dacă nu-ți îmbrățișezi iubita, ți-o îmbrățișează altul, Jane încercase să scoată ceva de la Valentino, însă fusese în zadar. Nici măcar nu privise încoace. Ba chiar își luase farfuria si plecase imediat dintre noi. Offf.
— Așa e el câteodată, nu-ți fă inimă rea cu el! O să vină înapoi în genunchi la tine, Carl încerca să mă facă să zâmbesc în timp ce mă legăna relaxant. Se simțea bine să am sprijinul celor doi prieteni, măcar atât dacă Valentino tot continua să-mi întoarcă spatele. Înțelegeam că era supărat pe mine, dar nu-mi acorda deloc șansa să îi explic și prin urmare, nu avea de unde să știe ce am de gând cu adevărat.
— S-o crezi tu că ai să vezi bărbat cerându-și scuze în genunchi în fața unei femei, unii nici măcar un scuze nu știu să spună! Jane comenta răutăcioasă în timp ce mânca foarte repede niște cartofi prăjiți care erau reci acum. Tindeam să îi dau dreptate fetei brunete din fața mea, orgoliul masculin crea ravagii uneori. Mai nou, dacă faci gesturi drăguțe pentru o fată ești considerat un fătălău.
— Știu, Carl murmurase ușor posomorât făcându-mă să tresar atunci când își așezase bărbia pe umărul meu. Dacă ar fi Madena, m-aș pune în genunchi să îi cer iertare, însă în alte circumstanțe rămâne de văzut! murmurase el pe umărul meu, provocându-i un înec foarte pronunțat lui Jane.
— Poate te trezești cu o palmă după cap, Carl. Știi cât de posesiv e Valentino, îți mai trebuie să distrugi prietenia cu el și în rest ai făcut de toate! Jane îl certa de zor pe șatenul care mă ținea în brațe. Într-un final am hotărât să merg să-l caut pe Valentino, căci mă simțeam foarte aiurea știind că ne-am certat iar. De data asta nu mai aveam niciun orgoliu care să mă facă să evit o discuție cu el, voiam ca relația noastră să funcționeze sănătos și atât.
Am ezitat destul de mult când l-am văzut discutând cu prietenii lui, niște băieți pe care îi vedeam mereu la petrecerile sau ieșirile organizate de el. Nu făcusem niciodată cunoștință cu ei, dar păreau foarte în regulă spre deosebire de Jose, fostul lor prieten, care era un porc mai tot timpul.
M-am apropiat cu inima cât un purice de locul în care se aflau ei, fiind văzută și mai apoi ignorată de Valentino. Foarte frumos, ce puteam spune. Mă gândeam că poate îi fac un semn să vină la mine, dar de unde, omul ăsta era imposibil uneori.
— Hei, mi-am făcut introducerea timidă, simțindu-i ochii cum mă sfredelesc la propriu. Pot să-l răpesc puțin pe Valentino? i-am întrebat cât se poate de drăguț, știind cum văd ei fetele ca mine. Ultimul lucru pe care voiam să-l fac acum era să dau impresia că sunt o prefăcută cu aere de divă.
Toți băieții au zâmbit oarecum drăguț, asigurându-mă că nu e nicio problemă și cei de lângă el chiar l-au împins în glumă spre mine. O fi zâmbit el amuzat, dar știam sigur că nu avea să fie la fel de drăguț cu mine.
M-a urmat într-o asurzitoare și dureroasă fără să-mi spună nici măcar un cuvânt. Eu, în schimb, căutam un loc unde să vorbim feriți de ochii și de urechiile curioase ale prietenilor lui. Trebuia să rezolv tâmpenia făcută de mine, căci nu-mi plăcea să-l simt atât de distant față de mine.
— Îmi pare rău că ne-am îndepărtat de prietenii tăi, dar promit că o să îți explic totul și după nu o să te mai deranjez. Încearcă să mă asculți fără prejudecăți, l-am rugat păstrând o distanță considerabilă între noi.
— Ar fi bine dacă ai fi sinceră, îmi răspunsese ușor amuzat de încercarea mea de a comunica despre această problemă.
— Am fost tot timpul sinceră, de ce mă acuzi de așa ceva, Valentino? l-am întrebat contrariată, simțindu-mă ușor jignită de cuvintele lui. Absolut niciodată nu l-am mințit în legătură cu sentimentele mele pentru el sau cu aspecte ce țineau de relația noastră. Oricum, mă durea foarte tare să știu că mă considera a fi mincinoasă.
— În fine, nu avem timp toată noaptea să vorbim. Mai bine îmi spui ce ai de spus acum ori plec de aici, mă anunțase tăios, descurajându-mă în mod direct. Parcă argumentele mele nu mai aveau tărie în fața lui acum.
— Este adevărat că m-am gândit la a pleca din oraș, dar nu singură, ci împreună, i-am mărturisit cât se poate de sinceră, privindu-i ochii cu disperare. Era la fel de neinteresat de spusele mele ca mai devreme. Nici nu avea idee cum îmi rupea inima acum cu atitudinea lui.
— Mhm, la asta te-ai gândit după ce ne-am certat mai devreme sau cum? îmi interpretare aiurea cuvintele, făcându-mă să nu mai vreau să îi explic nimic.
— La asta m-am gândit după ce am demisionat de la muncă, i-am răspuns serioasă, încercând să-mi câștig măcar puțină credibilitate în fața lui. Mă gândesc la viitorul nostru, Valentino. Poate într-un oraș am avea alte șanse decât aici, mi-am pus o parte din gânduri pe tavă și i le-am oferit lui pentru a fi luată în râs mai târziu.
— Mhm, și mie aveai de gând să-mi spui după ce te vedeai plecată de aici, vorbise din nou, zăpăcindu-mă cu totul.
— Aveam de gând să-ți spun într-o seară, Valentino. Mă gândeam că poate mă vei înțelege, dar văd că mă vezi cu totul diferit față de cum credeam eu, am murmurat dezamăgită, strângându-mi brațele în jurul corpului pentru că frigul mă făcea să tremur deja.
— Și cum trebuia să te văd? Trebuia să cred orbește în tine fără să văd ce încerci cu adevărat să faci?
Cu fiecare cuvânt rostit de el simțeam cum visul frumos pe care îl trăiam cu el începea să se destrame. Stomacul meu icnea dureros de parcă ar fi vrut să dea afară tot ce am mâncat, iar inima, nici nu mai știam cum mă simt.
— Nu la asta m-am referit și crede-mă că nu e nevoie să fi atât de brutal în felul în care îmi vorbești, i-am vorbit înapoi calmă și cu o tonalitate redusă, fără vreo mare implicare emoțională, căci totul ardea în interiorul meu și nu mai aveam puterea să mă revolt și la exterior.
— Vreau să știu de ce tocmai minunatului de James a trebuit să îi povestești despre lucrurile care se presupune că ar fi trebuit să fie știute doar de noi? gelozia și posesivitatea din el ieșeau la iveală.
— Care noi, Valentino? Te porți cu mine de parcă aș fi o cârpă, am răbufnit supărată, simțindu-mă oribil. Pentru prima dată de când eram împreună, trebuia să spun că mă simțeam oribil în prezența lui.
— Exact! Care noi, Madena. Viitorul meu nu este garantat într-un oraș mare în timp ce al tău este, eu nu am ce să fac lângă tine și nici cum să mă ridic la nivelul tău! îmi vorbise foarte deranjat, privindu-mă pentru prima dată serios și supărat.
— Dar cine spune că trebuie să te ridici la nivelul meu, pentru numele lui Dumnezeu? mi-am vărsat nervii pe el, obținând o tăcere sâcâitoare din partea lui. Crezi că o să am pretenții de la tine sau o să te compar cu alți tipi? Nu am făcut niciodată asta și nici nu sunt interesată de tot ce înseamnă bani și loc de muncă în ceea ce te privește. Ar fi fost frumos să ne mutăm împreuna și să începem o viață doar a noastră, dar tu nici măcar nu ai încercat să mă asculți. Cine știe ce idei mai ai despre mine în capul tău, nu vreau să le știu oricum.
— Dacă ai fi ținut la mine, ai fi ținut cont și de mine în planurile tale! îmi dăduse lovitura de grație și se cărase ca un nesimțit.
— Tot eu sunt cea care nu ține la tine? l-am întrebat înainte de a se îndepărta prea tare, însă am ajuns să vorbesc cu pereții. Probabil nici nu voia să audă de o mutare în alt oraș, însă ar fi fost mult mai bine să-mi spună asta în mod direct și atât. Singurul lucru cert era că viitorul meu în ceea ce privește o carieră bună era mort în orașul ăsta.
Ah, ce naiba aveam de făcut acum? De ce a mai apărut și James în peisaj?
Dacă nu vrea să mă înțeleagă cu vorba bună, o va face cu forța, mi-am spus în sinea mea în timp ce mă îndreptam înapoi spre zona verde unde puteam zări acum câteva pături întinse pe iarbă. Probabil urma partea în care toată lumea depăna povești ori fiecare vorbea cu cine voia.
După discuția de adineauri eram convinsă că îl pierdeam pe Valentino printre degete și dacă era să fiu sincer, nu puteam să accept chestia asta. Știam cât de mult aveam să sufăr și numai gândul că s-ar fi putut întoarce în brațele Camillei mă înfuria și îngrozea în același timp.
L-am zărit stând pe o pătură în timp ce scria mesaje într-una cuiva. Nu bănuiam că se destăinuia cuiva în legătură cu ceea ce îi făcusem, dar credeam că era mai bine ca lucurile acestea să rămână între noi. L-am surprins din spate și cu o singură aplecare i-am luat telefonul dintre degetele și mai apoi i-am cuprins întreg trupul cu mâinile mele.
— Nu o să mă uit cui scrii mesaje, dar dacă o faci persoanei nepotrivite, ai de lucru cu partea mea mai puțin drăguță! i-am șoptit la ureche în timp ce încă îmi țineam brațele în jurul lui. Încercase să mă îndepărteze, dar l-am amenințat că nu suntem singuri și că nu vrea să-și strice imaginea în fața lor.
— Madena, noi doi chiar merităm o pauză! îmi răspunsese obosit, făcându-mă să oftez zgomotos.
— Eu nu mai iau pauze din a te iubi, nu accept așa ceva, Valentino! i-am comunicat clar că nu mai vreau o despărțire, căci eram sătulă de ele. Promite-mi că o să te gândești la propunerea mea, i-am cerut în timp ce îmi presam buzele pe suprafața gâtului lui cald.
— Madena...
— Te rog, Valentino. Te iubesc, am murmurat în urechea lui, înconjurându-mi brațele în jurul gâtului său.