Aveam să dau foc lumii, doar ca să o știu pe ea bine!
★
Xander
–Pontul a venit de la o sursă anonimă.
–Și pentru asta m-ai spus să bat drumul până în Long Beach? Ca să caut ceva ce nu e acolo? Sau ca să ai undă verde la Starr și s-o târăști în mizeriile tale? Vocea mea răsună în încăpere, determinându-l pe Klaus să se strâmbe.
–În caz că uiți, Ezra, iubita ta a fost de acord să ia parte la luptă.
–Oricât de tentant ar fi, i-am promis lui Starr că n-o să-ți rup capul, așa că nu mă mai provoca, Klaus!
–Nu-mi vine să cred că, în sfârșit, ți-ai găsit o fată care să te suporte!
–Ești foarte glumeț în dimineața asta! Îl iau peste picior.
–Domnule Ross, avocatul dumneavoastră vă așteaptă. Bodyguard-ul intră în birou, dar nu înainte să bată la ușă.
–E ok, Jackson, poți să-l bagi înăuntru, Ezra tocmai se pregătea să ia o gură de aer!
–Cred că îți bați joc de mine! Mă răstesc furios.
–Ba deloc. Nu uita că te-am dat afară, așa că...fă pași!
–Nemernic bătrân! Mormăi ieșind pe terasa conacului cu gândul de a fuma.
Nemernic, afurisit bătrân! Regret ce i-am spus? Da. Am crezut ce am spus? Nu chiar. Mi-am cerut scuze? Nu. O să-mi cer scuze? Cel mai probabil nu. O să-mi scoată ochii toată viața? Cu siguranță!
Îmi scot telefonul din buzunar, apelând singura persoană care îmi putea lua gândul de la prostiile lui Klaus.
–Hei, nu te-ai trezit încă?
–Mnu! Mormăie în telefon și nu pot să nu zâmbesc când îi aud vocea somnoroasă.
–Și cursurile? Știi tu? Alea pentru care mă bați mereu la cap?
–Nu mă duc.
–Și ce vrei să faci toată ziua?
–Vreau să dorm. Răspunde și mă încrunt.
–Iubito, sigur te simți bine?
–Da, nu-ți face griji, sunt doar obosită după toate cele întâmplate aseară.
Normal, pastila de speed începuse să-și pună amprenta asupra ei. Îmi spun în gând.
–Atunci ne vedem la prânz? Ai nevoie de carbohidrați!
–Da.
–Te iubesc!
–Te iubesc! Ai grijă! Îmi urează și închide apelul.
–Domnule Black? Jackson e cel care mă strigă.
–Da!
–Domnul Ross vă cheamă în birou!
Oftez și mă întorc în birou, mârâind nervos la rânjetul de pe buzele nemernicului.
***
–S-a trezit, steluța?
–Mnu! Răspunde adormită în telefon.
–Nu-mi spune că ești încă în pat!
–Ba da!
–Parcă trebuia să luăm prânzul împreună! Îi aduc la cunoștință și încep să mă îngrijorez.
–Xander, vino să mă ajuți! Sam e cel care mă strigă.
–Nu prea mi-e foame și oricum, tu ai treabă, o lăsăm pe diseară?
–Fie! Capitulez, dându-mă dau bătut și bag telefonul la loc în buzunar.
Mă întorc în garaj, unde îl găsesc pe fratele steluței jucându-se pe consolă cu Akim. Ăștia doi n-au nimic mai bun de făcut?
–Știi cumva ce are sora ta? Îl întreb.
–Ce vrei să spui? S-a întâmplat ceva cu ea? Se încruntă, lăsând consola din mână.
–Dacă ignorăm faptul că nu a părăsit toată ziua camera sau patul și că nu mănâncă, nu, nu s-a întâmplat nimic.
–De cât timp e așa?
–De azi-dimineață.
–Și tu ai lăsat-o? Se revoltă.
–Mi-a spus că e obosită, mai ales că a avut o seară destul de "palpitantă"! Nu mi s-a părut nimic suspect!
Nu voiam să fiu paranoic, drogurile te puteau face să te simți așa, eu știam cel mai bune lucrul asta, dar dat fiind istoricul steluței, nu puteam să nu-mi fac griji.
–Nu din nou, Av! Pare că vorbește mai mult pentru el.
–Din nou? Despre ce vorbești?
–Da, din nou.
–Să o ducem la spital? Sugerează Bree.
–Nu, nu e nevoie și nu e ca și cum Avril ar fi de acord.
–La naiba, Kyle, vorbește odată! Mă răstesc.
–Episoade ca astea nu sunt noi. Erau destul de frecvente înainte. Lipsa de motivație, irascibilitate, se izola de ceilalți. Erau momente în care nu mânca zile întregi, avea insomnii, nici măcar nu voia să calce în sala de dans.
–Depresie? Se bagă Zayn în discuție, iar puștiul doar aprobă din cap. De ce nu ați dus-o la un psiholog?
–Ați întâlnit-o? Își dă ochii peste cap. Credeți că nu am încercat? De câțiva ani, tot încercam să o convingem, dar e Avril și e încăpățânată!
–Stai? Avril a noastră? Întrebarea lui Bree mi s-ar părea absurdă, dacă nu aș ști cât de neafectată poate părea la exterior iubita mea.
–De ce credeți că e atât de dură cu ea? Episodul de azi doar o să se înrăutățească dacă nu avem grijă.
–Bun și ce rămâne de făcut? Cum o ajutăm? Revin în discuție.
–Nu cunosc foarte bine situația ei.
–Ești fratele ei!
–Da, sunt fratele ei, dar Sara era singura pe care o accepta prin preajmă. Doar...nu o lăsa singură! E vulnerabilă, iar asta poate cauza mari probleme.
–Cât timp o să fie așa?
–Nu știu. O zi? O săptămână? O lună?
–Glumești! Strig.
–Cel mai lung episod a durat două luni. După accident.
–După ce unchiul vostru a-
–Exact. Mă oprește din a-mi termina propoziția. Iar acum, moartea Sarei a fost declanșatorul. A avut nevoie de o perioadă să proceseze toată situația și într-un final, bucla ei s-a spart și realitatea a lovit-o. Nu o lăsa să se piardă. După privirea ta, știi de ce a fost capabilă! Dacă nu își dorește să vorbească, nu o presa, las-o pe ea să decidă când e pregătită. O să încerce să te îndepărteze. O să-ți spună cuvinte grele. O să te rănească. Dar nici să nu te gândești să pleci de lângă ea! O simt mai mult ca pe o amenințare și îl înțeleg.
–Niciodată. Răspund și nu mai aștept și mă urc în mașină, gonind spre campus.
O găsesc în mijlocul patului, înfășurată în pătură, suspinând. Se ridică speriată în șezut, privindu-mă printre lacrimi.
–Hei, steluțo! Zâmbesc și mă apropii de ea.
–Xander...
Ochii săi înlăcrimați mă priveau cu o tristețe, pe care nu credeam că am să o întâlnesc. Era ca și când aceștia mă implorau să fac ceva. Poate că eu nu meritam să fiu fericit, ci în schimb, meritam să mă căiesc pentru păcatele mele, dar la dracu, dacă aveam de gând să o las pe ea să se căiască! Ea e perfectă și merită să strălucească!
–Vrei să-mi spui ce se întâmplă, iubito?
–Am făcut o prostie. Mărturisește, ștergându-și bărbia de lacrimi.
–Orice ar fi, sunt aici ca să te ajut!
Nu-mi răspunde, dar, în schimb, își trage cearceaful de pe picioare, dezvelindu-le și împietresc la imaginea din fața ochilor. Picioarele îi erau pline de șanțuri roșiatice provocate de zgârieturi, cel mai probabil, care începuseră să sângereze.
–Iubito...ce ai făcut?
–Nu am putut rezista! Mâncărimile erau crunte...și m-am scărpinat...și nu am realizat decât atunci când am simțit ceva cald pe degete. Îmi pare rău! Se bâlbâie, încercând să-mi explice.
–E în regulă! Sh! Încerc să o liniștesc. Iubito, nu are de ce să-ți pară rău! Te mai mănâncă?
–Nu.
–Te ustură?
–Mhm!
–Nu-ți face griji, iubito, o să te facem bine imediat!
Am dat buzna în baie, căutând trusa de prim ajutor. Când am găsit-o, m-am întors la brunetă. Suspina încet, privindu-și picioarele.
–Ochii la mine, pisicuțo! Am spus, captându-i atenția. Uită-te doar la mine!
I-am îngrijit rănile, având grijă să-i șterg cu delicatețe sângele, încercând să nu o rănesc.
Ce demoni nu-ți dădeau pace și de data asta, iubito?
–Îmi pare rău! Începe să vorbească. Îmi pare rău că nu m-am vindecat și că trebuie să ai de-a face cu mine. Dar, adevărul este că nu știu dacă o să mă vindec vreodată. Așa că asta e șansa ta, Xander. Șansa ta să pleci și să nu ai nimic de-a face cu mine sau cu nebunia mea!
Încerca să mă îndepărteze. După tot ce s-a întâmplat între noi, ea încă încerca să mă îndepărteze. Incredibil!
–Copil bleg, crezi că toate astea mă sperie? Sau ce ai impresia? Nu sunt vreun puști la pubertate, care cum vede că lucrurile se complică, dă bir cu fugiții. Ți-am spus că te iubesc și asta implică și zilele mai puțin bune!
Am privit-o îndelungat, încercând să-i pătrund în sufletul, să aflu ce furtună era acolo, iar tot ce am văzut, a fost o copilă rănită de ani de tragedie și durere, forțată să se maturizeze mult prea devreme. Am întâlnit o brunetă pregătită să se sacrifice pentru cei la care ține. Nu am văzut o nebună sau o golancă. Era doar Starr, fata pe care o iubeam. Fata mea.
–Sunt perioade în care sunt bine. În care zâmbesc și trăiesc cu iluzia că îmi revin. Dar sunt și zilele în care nu găsesc motivația sau puterea să mă ridic din pat, zile în care mă afund în întuneric, uitând cine sunt. Zile în care văd numai părțile proaste. Sunt captivă într-o buclă de întuneric infinit, un abis de gânduri negre și singurătate. Am încercat să neg mulți ani la rând, afirmând că sunt bine, creându-mi o minciună frumoasă, când, de fapt, mă scufundam cu fiecare pas pe care îl făceam, până am ajuns să mă pierd.
–Oh, îngerul meu rătăcit... Am șoptit, trăgând-o în brațele mele. E dificil să te vindeci. Te va distruge în feluri în care nu știai că e posibil. O să și eșuezi de câteva ori! Dar nu lăsa asta să te oprească, Starr. Adună toate bucățile sparte, uită-te la ele. Sunt amintirile tale, sacrificiile, visele. Și apoi, așează-le cum îți dorești!
–Faci să pară totul atât de ușor...
–Nu e. Crede-mă, îmi e imposibil să-mi împiedic sufletul să se întunece. Vreau să apelez la tot felul de vicii toxice. Îmi doresc asta, Starr! Nici nu ai idee prin ce feluri îmi doresc să mă distrug și mai mult! Și știu asta, și totuși, sunt perfect de acord. Nu am nimic împotrivă. Nu mă opun. Las durerea să mă pătrundă fără să mă zbat. De ce? Pentru că după atâta vreme în care îi permiți întunericului să-și facă loc în viața ta, e imposibil să-l mai alungi. Și ce-ți mai rămâne de făcut, înafară să te obișnuiești cu sentimentul profund de amărăciune cu care te trezești în fiecare dimineață? Îl primești ca pe un vechi prieten, dar pe care îl revezi în fiecare zi. Chiar dacă asta nu înseamnă că e mai ușor să-i faci față. Dar fie te vindeci, fie înveți să trăiești cu cicatricile. Nu există cale de mijloc.
Mă simțeam neputincios. Ce puteam să fac? Am lăsat-o să plângă în brațele mele. I-am șoptit că totul o să fie bine, că sunt lângă ea și i-am jurat că o să o ajut să se regăsească. Jurându-mi, totodată și mie, că aveam să mă ocup de toți monștrii care au atins-o, de toți cei care i-au zdrobit visele și au lăsat-o în întuneric. Aveam să dau foc lumii, doar ca să o știu pe ea bine!
–Tu și cu mine împotriva lumii! Șoptește în umărul meu.
–Tu și cu mine împotriva lumii, iubito!
Starr
Încă odată, m-am lăsat pradă durerii. Ce rost mai avea să mă împotrivesc? M-am trezit de dimineață cu lacrimi pe obraji din cauza unui vis, dar la scurt timp, am realizat că exact asta era, doar un vis. Ariel era acolo. Îmi spunea cât de mult îi lipsesc și cât de mult mă iubește. Mă întreba cum sunt și dacă sunt fericită. Avea pe buze cel mai strălucitor zâmbet și în părul ei se aflau flori albe.
Mi-aș fi dorit să apuc să-i răspund. Mi-aș fi dorit să-i spun cât de rău îmi pare că nu am apucat să o salvez. Mi-aș fi dorit să-i spun că în sfârșit, poate să stea fără grijă, căci suntem bine. Mi-aș fi dorit să-i spun că în sfârșit, poate să-și lase sufletul să-și găsească pacea, să nu-i fie teamă de întuneric, căci acum, ea, însăși, a devenit o stea.
Inima-mi era în agonie, realizând că într-adevar, ea s-a dus. Lumea a fost nedreaptă, eu am fost nedreaptă, iar ea a plătit prețul.
–Hei! Mă ridic încet din pat, privind la persoana care a intrat în cameră.
–Hei?
Nu mă așteptam să o găsesc pe Brynn stând în mijlocul camerei. Până și imaginea ei mă tulbura, pentru că îmi aduce aminte cât de fericită a făcut-o pe Sara. Cele două erau uimitoare împreună.
–Am venit să-i aduc niște lucruri lui Xander și m-am întâlnit cu el pe hol, în timp ce se ducea să îți ia ceva de mâncare. El...mi-a spus ce s-a întâmplat și m-am gândit că e timpul să îți dau ție asta! Spune și se apropie, așezându-se pe marginea patului.
O privesc confuză, dar în clipă în care îmi întinde lanțul Sarei, înțeleg. Îl strâng în mână, ducându-l la piept. Erau un lanț simplu, de argint, care avea ca pandantiv o scoică mică. Pentru o secundă, puteam să jur că am simțit-o lângă mine și o lacrimă mi-a căzut pe obraz.
–Știi...nu trece o clipă fără să mă gândesc la ea sau la vocea sa, la zâmbetul sau la modul în care râdea. Și mie îmi e dor de ea...foarte mult! Pot numai să-mi închipui prin ce treci tu!
–Ceea ce am făcut-
–Nu tu, ci mama ei!
–Știu, dar asta nu înseamnă că nu puteam schimba ceva! Mă răzvrătesc furioasă că nimeni nu putea să înțeleagă ce simt eu.
–Îți înțeleg suferința, Avril, dar asta nu o să o aducă înapoi. Sara nu te-a învinovățit când ai plecat, dimpotrivă, s-a bucurat enorm de mult să te vadă fericită! Iubea când îi trimiteai poze din New York. Alegerile ei ne-au afectat și pe noi, dar nu o putem învinovăți, numai ea știe prin ce a trecut. Dar și-ar fi dorit să fim fericiți, să zâmbim și să ne aducem din când în când aminte de ea.
–Din când în când? Amintirea ei e mereu cu mine, chiar și atunci când nu mă gândesc la ea, tot o simt în jur.
–Poate sunt prea tânără ca să spun lucruri de genul, dar am s-o aștept. Am s-o aștept o viață întreagă! Și știu că ea ne va aștepta pe partea cealaltă, la poarta Paradisului.
–Dacă chiar există Raiul, doar tu ai s-o revezi în cele din urmă, eu, din nefericire, mă voi duce în altă parte.
–Nu spune asta, n-ai de unde să știi!
–Am bătut palma cu diavolul cu mult timp în urmă, e prea târziu să caut iertarea din partea Celui de Sus!
–Nu e o prostie să cauți iertate, Avril. Greșelile din trecut nu pot fi șterse cu buretele, dar nu trebuie să trăiești mereu cu povara.
–E prea târziu pentru izbăvire, Brynn.
–Sau poate că nu! Vrei părerea mea? Tu și cu Xander, nu am văzut niciodată două suflete mai potrivite unul pentru celălat. Voi sunteți dovada clară că există frumusețe în întuneric, dar și întuneric în frumusețe. Așa că, de ce nu ar putea exista și un păcătos, care să ajungă în Rai?
–Pentru că nu suntem în povești.
–Nu uita, Avril, primul om care a ajuns în Rai, a fost un hoț! Îmi face cu ochiul și iese din cameră, lăsându-mă foarte confuză, dar și mai împăcată.