-Operația dureazã mult, spune Samantha nervoasã.
-Totul va fi bine, zic mai mult pentru mine decât pentru ea.
-Te pot întreba ceva?
-Sigur.
-Îți amintești când l-ai sunat acum câteva sãptãmâni pe Enzo? Nu știam cine sunã, numãrul nu era salvat.
Ouch. Mi-a șters numãrul.
-Așa cã, mi-ar plãcea sã știu de ce.
Nu știu dacã sunt supãratã sau desconcentratã. Pentru cã în lunile astea am încercat prin diferite moduri sã îl uit pe Enzo.
-Poate l-a șters din greșeala, am spus, încercând sã par sigurã.
-Ce voiai sã îi spui?
-Eh... nu îmi amintesc. Sigur ceva fãrã importanțã.
-Pãreai serioasã.
-Mereu sunt.
Samantha a luat o gurã de aer.
-Îmi pare rãu, par un detectiv. Doar încerc sã mã gândesc la altceva.
-Înțeleg, Samantha.
-Ești sora vitregã a lui Enzo, nu? Asta mi-a zis el.
-Bine. nu neapãrat. Pãrinții noștri nu s-au cãsãtorit încã.
-Nunta sigur se va amâna. Chris este într-o stare gravã.
-Mama nu s-a oprit din plâns când i-am zis.
-Va veni?
-Da, este deja în avion.
-Ce s-ar întâmpla dacã....? Nu știu ce aș face dacã Enzo...
-Oprește-te. E puternic, va fi bine.
-Cine e familia lui Christian și Enzo Soler? a întrebat una din asistente.
-Amândouã suntem, am rãspuns eu.
-Tu ești fiica vitregã a lui Christian, nu?
-Bine, nu neapãrat...
-Eu sunt iubita lui Enzo, spune Samantha.
-Am nevoie de cineva care e din familie.
-Mama va ajunge mâine.
Infirmiera neagã.
-Nu înțelegi. Christian nu va supraviețui operației.
În acest moment, oxigenul nu ajunge la plãmânii mei. Doamne!
-C-cum adicã nu va supraviețui?
-I-am fãcut multe analize și creierul sãu este foarte afectat.
-Nu îl puteți salva, nu?
Mi-am mușcat buza fãrã sã cred ce se întâmpla.
-Și cu Enzo ce se întâmplã? intervine Samantha.
-Inima lui Enzo e foarte sensibilã. Dar este o singurã modalitate sã îi salvãm viața. Creierul lui Chris este complet distrus, nu se știe dacã se va trezi cândva. Dar inima lui e perfectã. Așa cã, dacã ești de acord cu un transplant de inimã pentru Enzo... Va supraviețui. Dar trebuie sã iei decizia acum. Nu avem timp. Vã las un minut.
-Trebuie sã facem transplantul! spune Samantha dupã ce infirmiera pleacã.
-Dar Chris va muri.
-Va muri oricum! Și dacã va trãi, va fi în stadiu vegetal.
-Îți dai seama cã vorbim despre viața cuiva?
-Decizia e evidentã.
-Nu pot lãsa o persoanã inocentã sã moarã.
Samantha ia aer pentru a se calma.
-Doar gândește-te. Viața pe care ar avea-o Chris nu ar fi viațã.
-Dar va continua sã trãiascã.
Situația asta mã depãșește. Nu pot cu toate astea.
-Enzo poate supraviețui. Trebuie sã iei decizia asta.
-Știu cã e mai bine sã îl aleg pe Enzo, dar e dur sã îl las pe Chris sã moarã, chiar dacã a fost o persoanã rea. E o responsabilitate prea mare.
-L-ai salva pe Enzo.
-Dar omor altã persoanã, am spus ștergându-mi lacrimile.
În acel moment vine infirmiera.
-Dacã ești de acord cu transplantul, semneazã aici, îmi spune întinzându-mi o foaie.
Închid ochii și iau aer. Îi deschid și aprob.
-Sunt gata.
...
Enzo
Mã trezesc și primul lucru pe care îl simt e o durere în piept. Mã sim ciudat.
Nu îmi amintesc mai nimic.
Conduceam mașina, discutând cu tata....
La naiba.
Privesc în jur și vãd o fațã cunoscutã.
Nix?
Îngerul meu e în camerã. Doarme pe genunchii mei și îmi ține mâna.
Ea este aici...
Tot timpul a fost.
Nix își deschide ochii și când mã vede, se pune în picioare imediat.
-Enzo! Te-ai trezit. Trebuie sã chem doctorul.
Am zâmbit vãzând-o și am prins-o de mânã.
-Șhh...
Se observã cã își oprește lacrimile. O cunosc. Nu vrea sã o vãd plângând.
-Îmi pare rãu, Enzo. Pentru tot ce ți-am zis. Te-am mințit, ți-am zis cã viața mea e mai bunã fãrã tine, dar adevãrul e cã... nu am reușit sã fiu la fel de când ai plecat.
Clipește ca sã își alunge lacrimile care s-au format în jurul ochilor ei.
Nu pot vorbi. Nu îmi ies cuvintele.
-Mi-era fricã sã crezi cã te urãsc. Îmi pare rãu.
O lacrimã îi cade pe obraz, dar o șterge imediat.
-Nu mã voi ierta niciodatã. Uneori, orgoliul te costã mult.
Ce n-aș da sã te sãrut acum.
Nix
-Blanca?
Vocea lui Samantha mã face sã privesc spre ușã.
La naiba.
-Mama?
Cât timp am stat aici?
-Hai sã îi lãsãm pe Samantha și Enzo singuri, dragã.
Oh, nu.
Aprob, aruncându-i o ultimã privire.
Mergem pânã la ieșirea din spital. O datã afarã, respir profund.
-De ce nu m-ai sunat când ai ajuns?
-Nu voiam sã te deranjez.
Seriozitatea ei mã îngrijoreazã. Mama nu e așa.
-Cum ești? îndrãznesc sã întreb.
-Ruptã, zâmbește. Dar și fericitã în același timp.
-Ce vrei sã zici?
-Am auzit ce i-ai zis lui Enzo. Nu sunt surdã.
-La ce te referi?
-La început am crezut cã sunteți prieteni buni, apoi mi-am dat seama cã simțeai ceva mai mult.
Știe?
Și nu e supãratã pe mine?
-Vã iubiți.
Nu știu cum sã reacționez. Sunt în șoc.
-Îmi pare rãu.
-Sunt bine. Îi vei zice lui Enzo despre moarte tatãlui sãu?
-Cred cã o face Samantha.
-Cât timp?
-Cât timp ce?
-Cât timp aveți împreunã tu și Enzo?
-Nu mai conteazã. Am avut o ceartã acum câteva luni. Mi-a dat de înțeles cã nu vrea sã fie cu mine.
-Bine, iubirea e dificilã. El încã se îngrijoreazã pentru tine, Nix.
-De unde știi?
-Ochii vorbesc și singuri.