Capitol necorectat.
— M-am întors! am strigat în gura mare, chinuindu-mă în același timp să închid ușa după mine și să nu scap sacoșele pline de cumpărături pe hol. Era tare ciudat să găsesc toate luminile stinse, oare mama era acasă? Poate adormise în timp ce se uita la vreun film, mi-am înlăturat grijile din minte odată cu pantofii din picioare.
Am cuprins din nou greutățile care mi-au rupt mâinile, îndreptându-mă spre bucătărie cu ele. Aruncând o privire la întâmplare spre ceas am realizat că iar m-am întors acasă târziu, era deja trecut de miezul nopții și oboseala începea să devină mult mai prezentă în corpul meu decât în ultimele zile.
Totuși, nu m-am putut abține să nu verific dacă mama era acasă, eram oarecum speriată că ar putea relua legătura cu tipul al cărui nume nu-l puteam aduce în prezent, însă a cărui față parșivă o puteam vedea și acum. Era doar o idee proastă, însă la talentul meu de a supragândi orice, scenariul ăsta nu mai devenea sf.
— Mamă, am strigat-o pe nume în timp ce am dat buzna peste ea în cameră. Deși am regretat imediat că am făcut asta, nu m-am putut abține să nu mă îngrijorez în privința felului în care arăta. Chipul ei arăta complet scurs de energie și optimism, deși încercam să trasez câteva idei care să aibă legătură cu starea ei, am eșuat considerabil în a corela situația ei actuală cu vreun eveniment recent. Ești bine? am întrebat-o distrasă și temătoare în privința răspunsului pe care urma să-l primesc de la ea. Speram că se simțea bine.
— Sunt doar obosită, scumpo. Am avut o zi grea la muncă, vocea ei total stinsă îmi cauzase o stare de crispare pe care nu am mai avut-o de mult timp.
— Vrei să mergem la spital? am întrebat-o panicată în timp ce m-am așezat lângă ea. Mi-am așezat palma peste fruntea ei și am răsuflat ușurată când am simțit că nu avea temperatură.
— Madena, o să adorm în cinci secunde la cât de obosită sunt. Te rog să nu dramatizezi cu spitalul, glumise cu un zâmbet timid. Am răsuflat ușurată după ce m-a mai asigurat de vreo cinci ori că este doar obosită.
M-am retras fără să mai însist prea mult, am ezitat să mă târăsc la bucătărie pentru a pune la loc cele cumpărate, însă conștiința mea nu mă lăsa în pace și nu am avut încotro decât să duc până la sfârșit treaba.
Mi-am rezervat un iaurt pentru a-l mânca în cameră și fără să mai stau mult pe gânduri am urcat la etaj, spre camera mea. Imediat cum am lăsat iaurtul pe birou, m-am prăbușit cu fața în suprafața moale a așternuturilor de pe pat în timp ce picioarele au făcut contact cu podeaua rece.
Nu mai aveam chef de nimic și dacă s-ar fi putut, aș fi adormit fix în poziția asta deloc comodă. Am oftat greoi și am zăcut așa câteva minute, caldura sufocantă de vară și greierii sonori mă făceau să mă simt și mai obosită. Din păcate, mai aveam lucruri de făcut până să adorm.
— Hai, Madena. Trebuie să îți faci un duș, găsește-ți puterea, am murmurat în pătura moale care acoperea patul. Am mai pierdut zece minute pentru a-mi căuta puterea de a mă ridica de jos și alte zece minute pentru a-mi face curățenie în cameră. Era trecut de unu dimineața în momentul în care m-am întors de la duș. Am ezitat să-mi usuc părul și prin urmare, mă chinuiam să scap de apa în exces cu un prosop. De ce eram așa de scursă de viață astăzi?
Aveam o stare de spirit atât de proastă, îmi cărasem câteva tablete de ciocolată din bucătărie cu gândul că mă voi îndulci. Îmi sărise și somnul după duș, iar acum mă găseam stând ca un bibelou pe scaunul de la birou în timp ce îmi verificăm aiurea notificările de pe telefon. Grozav, Madena. Să văd cum adormi acum!
M-am schimbat într-un tricou larg și o pereche de pantaloni în aceași stil și m-am scufundat între așternuturile moi, așteptând să adorm. Gândurile mele fugeau de ici de colo, deși aș fi preferat să mă scufund într-o liniște deplină.
Mi-am ridicat capul din pernă într-un mod neașteptat, încercând să detectez niște sunete care păreau a aduce cu o voce umană. Nah, cred că imaginația îmi juca feste. Exact în momentul în care am renunțat la ideea mea cum că auzeam niște voci, am auzit și mai tare acea voce la care se mai adăugau niște sunete care păreau a fi o bătaie în ușă.
La naiba! M-am ridicat imediat, amintindu-mi că nu am încuiat ușa. Din trei pași eram în fața geamului de la camera mea spre care puteam vedea ce se întâmpla pe stradă. Contrar așteptărilor mele, nu exista nici măcar o urmă de om, mașină, motor, bicicletă ori altceva.
Am coborât scările în grabă, confirmându-se acele bătăi în ușă. La naiba! Deși eram foarte anxioasă și îmi era frică să deschid ușa la ora asta, am țopăit în grabă spre sufragerie. De acolo puteam vedea liniștită cine naiba mă deranja la ora unu dimineața.
— Valentino! am exclamat fără să realizez în momentul în care ochii mei i-au întâlnit chipul. Arăta ciudat, părea foarte supărat și doritor în același timp să poarte o discuție cu mine. Oricum, nu era nici locul și nici momentul potrivit să vorbim despre problemele noastre.
Nu i-am mai acordat șansa de a mai bate în ușă, preferând să îi comunic clar că nu am dispoziția necesară să mă enervez din nou cu el. Am deschid ușa fix cât să îmi pot vârî capul în exterior, luându-l prin surprindere pe brunet.
Nu trebuia să fiu ipocrită ca să recunosc cât de supărat și deprimat era din cauza despărțirii neașteptate prin care treceam amândoi. Părul îi era dezordonat, hainele îi erau neglijent așezate pe el și cel mai important, ochii lui erau tulburi.
— Te-am rugat de nu știu câte ori să nu mă mai deranjezi la ore târzii, mama doarme! l-am certat fără ezitare, simțind cum și-a vârât piciorul între ușă și perete.
— Vreau să vorbim doar puțin, vorbise greoi, dar totuși cu hotărâre. Te rog, Madena! durerea din glasul lui mă făcuse să cedez oarecum, nu eram chiar atât de insensibilă în privința sentimentelor pe care le aveam unul pentru altul. Totuși, sentimentele nu erau de ajuns într-o relație, lucururile pe care prefera să le țină închise în el îmi creau dubii în privința întențiilor pe care le avea cu această relație.
— Îmi explici pe scurt, l-am condiționat primind de la el un dat din cap aprobator. M-am dat deoparte pentru a-i face loc să intre în casă după care am încuiat ușa în urma mea.
M-am întors spre el, poftindu-l să urce pe scări pentru că în mod evident, nu voiam ca mama să-l vadă la ora asta la noi în casă. Ceea ce m-a intrigat a fost faptul că nu a făcut niciun pas în această privință, ce era greșit cu omul ăsta?
— Urcă, am mai repetat încă o dată, primind același răspuns. Ochii lui erau fixați în continuare asupra mea, însă nu îmi asculta cerințele. În fine, m-am calmat de una singură și am încercat să trec pe lângă el, gândindu-mă că poate se simțea aiurea să fie el primul care pătrunde în camera mea.
M-am speriat de groază când m-a apucat de un braț și m-a tras în brațele lui. Nu știu dacă am apucat nici măcar să clipesc când i-am simțit buzele peste ale mele, trăgându-mă într-un sărut tandru și tot pe atât de chinuitor.
Nu m-am putut menține pe linia de plutire, astfel că i-am răspuns inconștientă la sărut. Foarte romantic, cu părul ud și îmbrăcată în niște haine cu cel puțin două măsuri mai mari ne sărutăm pe holul casei.
Nu cred că am realizat inițial, dar când i-am simțit gustul mi-am dat seama că brunetul era băut. Și după modul în care acționa, îmi dădeam seama mai bine că băuse destul de mult, căci nu părea a fi prea treaz și în toate mințile.
Am întrerupt sărutul, simțind că nu se aștepta să fac asta. Am păstrat aceași distanță redusă pentru că trebuia să îmi dovedesc că ideea mea conform căreia Valentino era băut era adevărată. Ochii îi erau lucioși și tulburați, însă suficient cât să mă poată privi. Trebuia să admit că arăta a naibii de bine așa cum era, cu părul cârlionțat și deranjat și cu buzele ușor umflate de pe urma sărutului.
Of, of. Ce mă fac eu cu tine Valentino? Te iubesc ca o proastă și nu îmi pot lua gândul de la tine, iar tu preferi, în schimb, să îmi ascunzi lucruri.
— Haide, l-am apucat forțat de mână pentru a mă urmări pe drumul spre cameră. M-am mișcat încet, simțind cât de instabil era pe propriile picioare. Oh, Doamne. Valentino, nici nu știi cât mă amuzi în momentele acestea.
Mulțumind divinității am ajuns în cameră fără niciun incident. La cât alcool consumase domnul de lângă mine, era de mirare cum de nu căzuse încă. Revenind la treburile noastre, am închis ușa în urma lui și l-am îndemnat să se așeze din moment ce picioarele nu-l mai ascultau.
— Îmi pare foarte rău pentru cum m-am purtat cu tine, Madena! se scuzase în timp ce dăduse să se ridice de pe pat. I-am făcut semn, însă, să se așeze înapoi. Nu știam cum să te țin lângă mine, la naiba, vorbise atât de greoi de parcă ar fi depus un efort uriaș să vorbească.
Mă abțineam cu greu să nu râd de el și de starea în care se afla, însă știam bine că l-am rănit foarte tare și din cauza aceasta a recurs la băutură cu toate că îmi spusese în trecut că nu îi face plăcere să consume.
— M-ai ține foarte bine lângă tine dacă ai alege să-mi spui adevărul despre ce simți, i-am explicat într-un mod concis, așteptând ca fraza aceea celebră prin care se spunea că oamenii spun adevarul la beție să se concretizeze și în cazul meu.
Valentino a ales să tacă, deși limbajul trupului său îmi dădea de înțeles că îi era greu să se deschidă în fața mea chiar și în clipele de beție. L-am privit în liniște cum degetele lui lungi și încărcate de inele și-au găsit locul prin părul lui frumos și cârlionțat.
— Îmi e frică să nu te pierd, Madena. Indiferent că suntem fericiți sau separați, gândul ăsta îmi dă târcoale tot timpul! rostise cuvintele greu în timp ce mă privea neîntrerupt.
— A fost atât de greu să recunoști că ai astfel de temeri? Te-aș fi înțeles, Valentino.
— Gândește-te, Madena! îmi tăiase încercarea de a mă adresa lui. Ce îți ofer eu? Știu că am mai discutat despre asta și înainte, dar nu mă pot abține... să nu mă întreb ce pot să îți asigur eu spre deosebire de alți tipi.
— Valentino...
— Știu, Madena. Sunt conștient că nu îți ofer prea multe, se scuzase cu o ușoară bălbâială, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap.
— Îmi oferi un lucru pe care nu cred că mi l-ar putea oferi altcineva, dureri de cap, Valentino! am încercat să duc discuția spre o zonă mai puțin serioasă. Mă așteptam ca frumosul din fața mea să râdă sau să se relaxeze măcar puțin, însă nu se întâmplase așa.
M-am panicat puțin când l-am zărit cum își trece mâinile greoi peste față, astfel că am preferat să mă duc lângă el și să mă aplec în așa fel încât să îi zăresc chipul. Aveam impresia că i se face rău, însă nu a vomitat pe covorul meu așa cum îmi imaginam că o va face.
— Mă iubești, Madena? întrebarea lui venise asupra mea ca o găleată cu apă rece. Speram că nu avea dubii în privința asta deoarece atunci când i-am mărturisit că îl iubesc, am făcut-o din tot sufletul și nu doar de dragul de a-i spune.
— Normal că te iubesc, Valentino? Nu ți-aș mai fi spus dacă nu aș fi simțit, am adăugat fără să mai ezit nici măcar o secundă. Nu voiam să îi dau șansa de a crede că ezit, că nu spun adevărul ori că îl mint, nici nu se punea problema de așa ceva. Mi-am lăsat genunchii să atingă podeaua, iar întreg corpul să-și sprijine greutatea pe aceasta. Mi-am rezervat dreptul la a-mi așeza coatele pe coapsele lui în timp ce încercam să-i privesc chipul tulburat.
— Problema mea e că nu... luase o pauză pentru a trage aer în piept, nu simt că mă iubești, Madena. Momentul în care Valentino mi-a mărturisit cea mai mare nemulțumire a lui, am simțit cum toată energia și toată hotărârea mea de a-l asculta s-au dus pe apa sâmbetei. Trebuia să realizez mai devreme că problema era la mine și că eu însumi eram cauza nefericirii lui.
— Nu vreau să devin o corvoadă pentru tine, Madena! ambele lui mâini le-au prins pe ale mele într-un mod gentil, având că scop să îmi atragă atenția spre el. Mă întreb dacă relația asta are rost, Madena. Simt cu disperare că vreau să fii doar a mea și în același timp mă simt deznădăjduit să realizez că sentimentele noastre nu sunt pe aceași undă de măsură.
Am tăcut. Eram mâhnită în interiorul meu după ce am realizat că înainte de a pune eu capac relației noastre, Valentino ar fi făcut-o oricum. Mă întrebam ce trebuia să fac în așa fel încât să se simtă iubit. Nu eram de felul meu cea mai afectuoasă persoană și distanța dintre noi se explica astfel.
— Te iubesc, Valentino! am murmurat mai mult pentru mine, simțind cum supărarea îmi cuprindea întreg corpul. L-am lăsat să-mi cuprindă fața cu mâinile lui și mai apoi să-și preseze buzele fierbinți de fruntea mea.
— Nu știu ce să fac, Madena. Nu vreau să te rănesc, l-am auzit șoptindu-mi cu buzele lipite de fruntea mea și cu palmele lui presate pe are obrajii mei. Te iubesc, expirase cuvintele în timp ce și-a dezlipit buzele de frunte.
Am rezistat cu putere celor cinci-șase săruturi caste, nici nu le mai știam numărul. Era conștient de felul în care se juca cu mine, însă, din păcate, încă nu aveam parte de o decizie foarte clară din partea lui.
În mai puțin de cinci minute am fost capabilă să simt cu energia brunetului scăzuse considerabil, după calculele mele era pe jumătate adormit așa că l-am ajutat să se întindă. Spre dezobișnuința mea, am fost nevoită să-l dezbrac pentru că bănuiam că nu se simțeam tocmai bine să doarmă într-o cămașa cu material rigid.
M-am simțit foarte ciudat când i-am desfăcut cămașa, însă mi-am concentrat energia și atenția în așa fel încât să nu-l trezesc. Am evitat furnicăturile din vârfurile degetelor atunci când am fost nevoită să-i trag cămașa de pe brațe. Cel mai greu lucru a fost să-l aduc spre centrul patului în așa fel încât să evit posibilitatea de a-l vedea căzând de pe pat.
Mușchii mei inexistenți au avut de suferit atunci când am l-am apucat pe brunetul adormit de mâini în așa fel încât să-l trag mai sus pe suprafața pernelor. Of, Valentino. Eu încerc să te fac să te odihnești comod și tu ești plecat departe în lumea viselor.
După ce l-am târâit la propriu prin așternuturi mi-am îndreptat atenția spre pantofii lui. Nu putea să doarmă încălțat așa că i-am scos și pantofii și l-am învelit până la jumătate. Somn ușor, Valentino!
M-am retras spre fotoliul meu moale din colțul camerei de unde aveam să îmi veghez fostul și prezentul iubit. Încercam să-mi concentrez energia rămasă în a reflecta care era problema și ce lipsea la mine în așa fel încât să mai pot salva ceva din relația pe care eram s-o pierd în curând.
Recunoșteam că eram o persoană impulsivă și deloc înțelegătoare, erau defectele mele și admiteam că existau. Am fost mânată de ele atunci când m-am despărțit de Valentino, însă nu am recurs la despărțire pentru că nu simțeam ceva pentru el, ci pentru că voiam să îi dovedesc că sunt rănită de lucrurile pe care încerca să le ascundă. Și tot la acest gest am recurs pentru că voiam să acționeze într-un fel, să îmi dea de înțeles că nu e ceva care să mă îngrijoreze.
Acum vedeam cât de prost mi-am gândit faptele. În loc să încheg relația mai tare, eu i-am dat brunetului mai multe motive prin care să creadă că nu țin la el. Ușurința de a-i spune că nu-mi va fi dor de el sigur avusese repercusiuni asupra lui, cât de insensibilă am putut fi.
— Of, Madena! mi-am șoptit în timp ce mi-am trecut mâinile peste față. De ce îmi băteam joc de el în felul acesta fără nici măcar să nu-mi dau seama. Mi-am sprijinit capul în mâini și m-am rezumat la a privi frumusețea de bărbat din patul meu.
Dormea dus, cu părul adunat pe frunte, îl auzeam respirând profund și gândul că era obosit îmi venise în minte rapid.
Să te văd cum reacționezi și cum te scoți la mal mâine dimineață, Madena. În același timp, speram să-și amintească ce am discutat în seara asta și să nu plece pe furiș și să mă lase baltă.
Contrar așteptărilor mele, zorile dimineții m-au prins neadormită pe fotoliu, gândindu-mă la cum aveam să îi cer încă o șansă. Eram mai mult decât conștientă că dacă nu îmi dădeam prea tare interesul acum, era posibil să pierd relația asta cu totul și nu îmi doream așa ceva.
Simțind cum brunetul se foia de mai bine de cinci minute în pat, am ales să mă prefac că dorm dusă pe scaun. Trebuia să fiu sinceră cu mine, eram speriată ca naiba de discuția cu el. În sinea mea, mă rugam cu ardoare ca brunetul să rămână în dimineața asta la mine.
Instinctul nu m-a dat de gol în privința lui, căci în secundele următoare l-am auzit căscând și mai apoi ridicându-se din pat. Probabil era buimac și ușor derutat de motivul pentru care se afla aici.
Eram ochi și urechi la el, mai mult urechi căci trebuia să-mi țin ochii neapărat închiși. Cert era că eu și prefăcutul că dorm ne potriveam ca nuca în perete. Trebuia să mă abțin din a zâmbi, doar atât!
Sunetele provenite de la contactul tălpilor cu suprafața podelei s-au auzit greoi, de parcă ar fi fost nedumerit în privința a ce avea să facă. Eram convinsă în interiorul meu că va pleca, însă acele sunete s-au amplificat, părând că se apropie de mine. La naiba, la naiba.
Inima mi-a stat în loc în clipa în care a luat de pe mine pătura subțire pe care o luasem pentru a mă înveli, ca mai apoi să simt cu mă ridicase în brațele lui calde. Făcusem contact cu salteau moale în mai puțin de zece secunde și mai apoi am simțit că mă aflu în rai odată că brațele lui care s-au strâns în jurul meu.
Mi-am afundat fața în pernă pentru a-mi camufla zâmbetul uriaș de pe față. Eram atât de fericită, brunetul mă făcea fericită. Ținea la mine, la fel făceam și eu, însă trebuia să găsesc calea prin care să îi arăt asta.
Nu știam dacă brațele călduroase ale brunetului m-au făcut să scap de orice fel de griji, însă nu am mai știut de nimic din jurul meu până în clipa în care vocea mamei se auzea de undeva de jos.
— Madena, ești trează? vocea mamei îmi crease o stare de panică în interiorul meu de neimaginat. Nu trebuia s-o las să intre în cameră, căci nu aveam cum să îi explic prezența brunetului. Devenea deja aiurea să îmi tot cer scuze pentru toate lucrurile ascunse plus că nu voiam să îi ruinez și puțina încredere pe care o mai avea în mine. Cât despre Valentino, nu mai voiam să îl pun și pe el în situații penibile, și așa aveam multe de reperat în relația cu el, nu-mi mai doream și o altă problemă pe cap.
M-am ridicat imediat din pat, îndepărtându-i brațele brunetului și mai mult ca sigur, trezindu-l. Cu picioarele goale am țopăit pe suprafața rece a podelei până la ușa.
— Da? am întredeschis ușa cât să îmi încapă capul. Nu voiam să îi dau ocazia de a-și căuta de treabă prin camera mea.
— Ți-am pregătit micul de jun, nu mai lenevi prea mult în pat și du-te și mănâncă. Eu plec, mă anunțase energică în timp ce eu am dat din cap somnoroasă în sens aprobator.
— Mulțumesc, mamă. Ai grijă să nu muncești prea mult, am rugat-o în timp ce în mintea mea derulam imaginile de aseară în care mama era foarte obosită.
— Ai grijă de tine, diseară ne uităm la un film! mă anunțase cu un zâmbet minuscul pe chip, iar eu i-am promis că o s-o aștept cu floricele. Am închis ușa în urma mea, așteptând și sperând din toți rărunchii să nu-l fi trezit pe brunet.
M-am speriat de groază când și-a încrucișat brațele în jurul pieptului meu, ajungând ca spatele meu să se lipească de abdomenul lui. I-am simțit buzele și întreaga față, presându-de de suprafața gâtului meu.
Dacă se gândea să-mi dea drumul măcar o singură secundă din brațe, probabil m-aș fi prăbușit din picioare la cât de amețită eram de tot ce ținea de Valentino.
— Suntem bine? vocea lui răgușită a vibrat la propriu prin mine, cutremurându-mă în adevăratul sens al cuvântului.
— Suntem? am îndrăznit să îl întreb în timp ce ochii mei priveau în continuare suprafața din lemn a ușii.
— Te iubesc, Madena! a preferat să-și exprime sentimentele față de mine, eschivându-se de la a se pronunța în privința statusului relației noastre.
— Și eu te iubesc, Valentino. Mai mult decât crezi, am rostit emoționată, eliberând toată presiunea acumulată în piept în ultimele două zile.
Tadaaa, capitol nou! Vă aștept părerile și va doresc o săptămâna ușoară! 😘