După ce rostesc întrebarea, rămâne parcă blocat, o mică cută i se formeaza între sprincene și trupul îi este tresărit de un mic spasm, în mod normal nu aș fi observat, nu sunt genul care dă atenție micilor detalii, dar trebuie cumva să găsesc o soluție să plec de aici, nu mă simt confortabil, locul meu este afară în natură, cu haita...
- La ce te referi? Într-o milisecundă își ascunde trăirile și sentimentele
- La tine... Cine ești tu, cel adevărat? spun în timp ce mai iau o gură din salata, încercând să par cât mai naturala
Deși își păstrează postura autoritară, ochii lui erau pierduți, privea un punc fix și cred că încerca să găsească un răspuns, analizândul mai bine, din acest unghi, era un bărbat frumos, pomeți săi erau proeminenți, avea genele lugi, poate prea lungi pentru un bărbat, iar buzele îi erau de un roșu închis, ochii săi verzi erau asemenea unui smarald ce sclipea în lumina soarelui iar părul său brunet îi contura și mai bine fața...
- Nu ai vrea să știi cine sunt eu cu adevărat. spune întorcându-și leneș capul spre mine și clipind. Sunt viitorul rege al vampirilor, prințul întunecat, am avut multe porecle la viața mea.
- Prinț? Viitor rege? Sper că glumești! spun în timp ce tușesc, o bucățică de piept de pui rămânându mi în gât la auzul vorbelor sale.
Deschide gura pentru a răspunde când ușa camerei este trântită brusc de perete și un bărbat de vro 35 de ani se îndreaptă grăbit spre noi..
- Domnule, Prințesă! Face câte o plecăciune și își drege vocea
- Am spus că nu vreau să fiu deranjat! tonul lui Damian era unul dur și abordase o pustură de conducător, fermă și autoritară
- Iertați-mă domnule, dar are loc un incident. spune repede și mă privește insistent domnul necunoscut de parcă nu ar trebui să i au parte la conversație
- Ce sa întâmplat? rostește cuvintele cu o octavă mai sus
- Suntem atacați în partea de vest, nu au reușit să treacă de graniță, dar...
- Destul! Întrunește consiliul, în 5 minute, în sala tronului.
Se ridică brusc de pe scaun și mă privește cumva superior. Îmi face semn să mă ridic și să îl urmez. Parcurgem drumul până la camera mea și fără să spună ceva îmi închide ușa. Mă îndrept spre fereastră si privesc lung peisajul, de aici se vedea superb grădina palatului, labirintul viu ce ocupa un sfert din aceasta și pădurea, cât vedeai cu ochii erau numai copaci, oftez lung și mă înjur în gând că nu am întrebat de mama prima dată, îmi este așa de dor de ea, aș vrea să înțeleg tot ce se întâmplă aici, de ce mă aflu aici, de ce are el nevoie de mine când poate avea tot ce își dorește? Îmi simt corpul tot mai greu și piciorele îmi sunt brăzdate de mici înțepături, oboseala mă acaparează, dar nu voiam sa dorm vreau să știu ce se întâmplă, cine atacă? Poate, sau defapt sper să nu fie haita, nu vreau să fie răniți, dar nu cred că puteau să mă găsească așa de repede... o bușitură puternică mă scoate din starea de visare și mă face să întorc capul brusc spre ușă, dar din cauza mișcări încep să văd puțin în ceață...
- Prințesă grăbeștete, trebuie să ajungem la loc sigur. vocea gincașă de mai devreme se transforma în una plină de panică, Skay era foarte palidă la față și mă implora din priviri să nu pun întrebări
- Ce se întâmplă? întreb confuză și întorc capul privind pe fereastră, nu îmi dau seama când dar curtea era plină de oameni, vampiri sau ce erau ei, cadavre erau pretutindeni, iarba începea să prindă culoarea roșie a sângelui, iar strigătele de ajutor ale celor răniți răsunau tare, cu coada ochiului îl văd pe Damian care se lupta cu 2 bărbați, unul din cei doi îl întrecea ca înălțime și masă musculară, nu am apucat să văd mai mult de atât, Skay mă prinde de încheietura mâini și mă trage spre ușă, nu mă mai împotrivesc și mă las condusă de ea pe holul lung, ajungem la o bibliotecă aflată aproape de scări și trage căteva cărți diferite de pe rafturi, alcătuind cumva un simbol, se aude un zgomot mic, ca un declanșator și jumătate din raft se mișcă lăsând în loc o ușă metalică...
Skai deschide ușa și mă trage după ea într-o încăpere destul de încăpătoare, cu canapele, mese, o mică bibliotecă, nu înțeleg ce este această cameră și de ce am venit aici, în fața ochilor nu vedeam decât scena macabră din grădină...
- Prințesă, ești bine? vocea îngrijorată a lui Skay mă aduce la realitate și abia acum observ câteva doamne ce stau de vorbă, iar lângă ele două doice strâng copii în brațe pe canapea, erau cumva superioare celor ce stăteau într-un colț al camerei, pe pardoseala rece...atenția îmi este atrasă de o fetiță într-o rochiță roz, pătată și desculță tremura suspinând în timp ce își striga mama, era greu de privit așa ceva..
- Da. murmur mai mult pentru mine când Skay mă zgâlțâie puțin. Ce se întâmplă?
- Suntem atacați prințesă, iar aceasta este camera de siguranță, copii și doamnele importante de la curte se ascund aici în caz că intruși pătrund în castel.
- Am înțeles, dar ele de ce stau pe jos? întreb făcând semn din cap spre femeile din colțul camerei
- Sunt servitoare, nu au voie să stea la același nivel cu cei superiori, nu ar trebui să fie aici, dar nu m-am putut abține când le-am văzut fugind de frică. spune și își pleacă capul stânjenită de acțiunea ei.
- Ai făcut ce este corect, crezi că mai putem aduce aici din servitori?
- Este prea târziu prințesă, ne pot prinde dacă mai părăsim camera.
-Tu fata blondă, pune mâna și fă un ceai, mă stresează gândul să stau închisă aici. spune o voce pițigăiată și plină de dezgust
- Imediat doamnă! răspunde Skay, mă îndrept odată cu ea spre partea dreaptă a camerei unde era improvizată o mică bucătărie și o ajut să prepare ceaiul
-Prințesă, nu este nevoie, mă descurc și singură. îngână aceasta iar eu îi ofer un zâmbet sincer, nu știam cum să reacționez în această situație.
Ne întoarcem amândouă spre canapeaua din centrul camerei și așează tava pe măsuță în timp ce eu mă așez pe un colț al canapelei, iar Skay stătea în picioare lângă mine, pentru câteva secunde mușchii picioarelor mi se relaxau și corpul începea să îmi cedeze din cauza oboseli, o durere îmi apare în partea stângă a spatelui și mă trezesc făcând contact cu pardoseala rece, Skay aproape că țipă în timp ce mă ajută să mă ridic iar vocea aceea pițigăiată se aude din nou..
- Ai cam mult tupeu servitoareo, locul tău este jos, nu lângă mine. tună aceasta nervoasă și plină de greață, Skay a vrut să răspundă dar am strâns-o puternic de mână și i-am făcut semn să tacă
- Iertați-mă doamnă, mi sa făcut rău și nu mi-am dat seama unde m-am așezat. fac o plecăciune și mă întorc cu spatele îndreptându-mă spre celelalte femei, auzind cum acea doamnă încă comenta că servitori din ziua de azi au prea mult tupeu și că ea iar articula cum trebuie să stie unde le este locul.
Pardoseala era rece ca gheața, dar îmi calma cumva starea de nervositate care începea să mă roadă pe dinăuntru, cum își permitea să trateze așa niște ființe, mă uit la fetița care începea să tremure și mai tare și mă apropii încet de ea, se uită confuză la mine și îi zâmbesc cât de natural pot, în timp ce îi spun că totul o să fie bine și că dacă vrea poate veni în brațele mele sa se mai încălzească.
Nu știu cât timp a trecut de când sunt aici dar un presentiment rău îmi încolțește în suflet, mă uit la Skay care adormise sprijinită de perete și la fetița mică care se făcuse ghem în poala mea și adormi, am încercat și eu să dorm dar de fiecare data când închideam ochii vedeam o baltă mare de sânge și niște mâini negre care mă trăgeau la fund, era parcă un cojmar ce nu se mai termina, nu știu dacă deliram sau visam lucrul ăsta, dar cert este că trebuie să ieșim cât mai repede de aici.
Câteva bușituri zdravene se aud de afară și ne fac pe toate să tresărim, mă uit confuză la Skay care încerca cumva să se pună în fața mea...
- Nu pot intra nu? o întreb în șoaptă
- Nu știu prințesă, dar sper din toată inima să nu poată...
Skay nu apucă să termine deoarece ușa a explodat, un nor de praf domnea în toată camera, făcându ne pe noi să tușim iar pe copii să plângă, în cameră intră un domn de vro 30 de ani, cu părul blond, statura sa era una impunătoare, fiori reci îmi străbăteau corpul, din cap, până la degetele de la picioare, puteam să simt răceala și răutatea transmise de el, caută cu privirea prin toată camera, stăruie puțin pe doamnele de pe canapea, dar își mută din nou privirea, căuta ceva, sau pe cineva.
- Sire, nu este în camere, am controlat în tot castelul, nici urmă de prințesă. un băiat de 15 ani i se adresa blondului...
- Este imposibil, trebuie să fie aici! Nu mă interesează dacă dărmați castelul, prințesa nu trebuie să ne scape... ochii îi fu ațintiți deodată spre Skay
- Vino aici! îi poruncește și ea se ridică temătoare și se îndreaptă cu pași mici spre el
- Unde este prințesa? întreabă acesta apucând-o de păr și trăgând
- N-nu știu! Murmură printre suspine
- Minți, o să te rup în bucăți dacă nu îmi spui unde s a ascuns! Ai înțeles? țipă în timp ce o trântește cu fața de podea.
Mă uit la doamnele de pe canapea care păreau neinteresate de săraca fată, câtă nerușinare, ne mai suportând să stau deageaba când Skay era toruturată, îi fac semn micuței din brațele mele și o îndemn să se ascundă în spatele canapelei, îmi adun tot curajul din mine și mă ridic în picioare.
- A spus deja că nu știe, las-o în pace! mă răstesc la tipul blond, în acest moment cred că am făcut o greseală colosală, privindul mai bine mi-am dat seama că este aproape de 2 ori mai mare ca mine, iar ura care plutea în jurul său era parcă palpabilă
- Uite una cu tupeu! De când te aștept păpușa. spune și vine spre mine aruncând-o pe Skay de perete
Mă dau doi pași în spate și mă lovesc de perete în timp ce el râde și mă prinde de gât
- Spune-mi tu atunci păpușa, unde este prințesa și poate trec cu vederea tupeul tău și te las să trăiești.
Îi simțeam respirația pe obraz și pe gât, îmi provoca greață, repulsie, încercam să găsesc o minciună bună dar mintea parcă îmi intrase în repaus, nu voia să mai gândească, gâtul mă ustura și simțeam cum capul îmi ia foc, probabil de la lipsa de oxigen...
- Nu știu de nici o prințesă! rostesc cuvintele cu greutate
- Atunci iați adio de la viață! îmi spune și mă strânge și mai tare de gât
Simțeam cum totul în jurul meu se năruie, mici convulsii îmi străbăteau corpul, capul îl simțeam greu și parcă pe gât și fața aveam lavă, încercam din răsputeri să îl împing, să îi pot slăbi măcar puțin strânsoarea mâini pentru a primi măcar o mică doză de aer, dar nu aveam nici o șansă, mă așteptam ca în orice moment prin fața ochilor să îmi apară firul vieți și eu să trec în neființă, îmi așteptam moartea și sincer într-un fel pacea, după o viață amară și cea mai nebună lună prin care am trecut, așteptam în sfârșit pacea, linistea...
Dar chiar în momentul în care renunțasem să mai lupt, în care mă lăsasem pradă morți cu speranța că în sfârșit o să mă duc într-un loc în care nu voi cunoaște suferință, vocea aceea misterioasă apare din nou în mintea mea " nu uita cine ești", nu înțeleg la ce se referă, nici nu am idee cine sunt, sau cine am fost, lup? vrăjitoare? " închide ochii, lasă mintea să îți controleze corpul" și așa am și făcut, am închis ochii și m-am lăsat purtată de instinct...