Iubire Sau Rațiune

Capitolul 32.

         Inima a început să îmi bubuie în piept și teama să mi se zvârcolească prin vene, nu îmi era frică pentru mine, eu oricum nu mi-am găsit rostul aici, nici în lumea reală, ca o adolescentă banală, retrasă și nici în lumea supranaturală, aș fi ironic de absurdă dacă aș spune ca aici mă simt în largul meu, da am văzut cu alți ochii cele întâmplate și sincer încă aștept să mă trezesc și să îmi spună cineva că totul a fost doar un cojmar, sau că am fost în comă din cauza accidentului și asta este doar pură imaginație...

Dar să fim serioși acum, să îmi imaginez atâtea când eu nu am fost în stare să fac o compunere de 200 de cuvinte despre nu știu ce morală a unui roman.

Oricum mâinile transpirate, țiuitul din timpane și tremuratul ușor mă fac să realizez că nimeni nu a mai făcut nici o mișcare, de parcă timpul a rămas în loc, totul s-a pietrificat și nu se aud nici măcar sunetele respirațiilor noastre, doar rotițele din mintea mea se mai învârt, dacă nu s ar fi auzit mârâitul lupilor, aș fi luat în considerare că aș fi putut să opresc timpul, ceea ce îmi dă o notă de trecut în carnețelul cu lucruri de încercat.

Cât timp am stat la domna Mica am refuzat să folosesc vrun strop de magie, poate si de aceea m-am simțit atât de bine acolo, dar să revin la lucrul cel mai important, trebuie să găsesc un alt plan si repede, poate dacă Derek nu m-ar ține așa de lipită de el, as reuși să fac vro vrajă...

Damian

Încerc din greu să îmi mențin ploapele deschise, postura corpului meu mă face să scot un mârâit înfundat când vreau să mă mișc și sunetul zalelor răsună în cameră.

Nu știu cât timp a trecut de când am stat singur în picioare ultima dată, nu îmi mai aduc aminte nici cum am ajuns aici, știu doar că inima mea s-a rupt în jumătate după ceremonia de încoronare, când ea a ales să mă lase baltă, să plece fără să se mai uite măcar o dată în urmă, după aceea totul este în ceață, știu că am căutat-o, urma iei se pierdea langă  lac, și eram în stare să îl  sec nu mai să nu mai am frica că ea este acolo, pe fundul său, știu că a mai avut o dată tendința de a o face, de a se îneca, dar atunci eram acolo, în schimb acum nu am fost, orgoliul sau poate prostia mea ma făcut să o las să plece...

Crede-am că după puținele dar superbele momente petrecute împreună ea va alege să îmi dea măcar o șansă, am fost atât de orb încât nu am văzut că defapt mă păcăleam singur...

Mi-am promis că nu o să îl las pe Mattias să mă calce în picioare și de data aceasta, că și dacă îl alege pe el mă voi resemna și îmi voi continua eternitatea suferind în tăcere, dar adevărul este că nu pot să o fac, nu după ce m-am pierdut în ochii ei cristalini, nu după ce i-am simțit gustul buzelor, nu după ce i-am atins fiecare centimetru din pielea ei catifelată.

Aș trece din nou prin veacurile trăite, prin torturile la care am fost supus, prin viața infectă pe care am avut-o în anumite perioade, dacă aș stii că o să o mai am în brațe la capătul lor, nu aș regreta nici o secundă...

Regret doar faptul că m-am  lăsat călcat în picioare, exact când trebuia să lupt mai mult pentru ea... Poate dacă ripostam mai mult aș fi scăpat din ghearele lui Mattias, poate aș fi găsit singura ființă după care tânjește sufletul meu...

Nu știu dacă are neapărată treabă cu blestemul dar ma făcut să o iubesc atât de tare, eu sunt conștient că ea nu este Amra, cel puțin nu adevărata Amra, ea este Ariana și deși seamănă la aspect, ca și caracter sunt total diferite, Amra era mereu tăcută și doar aproba ceea ce spuneam eu, pe când Ariana are un caracter vulcanic, este încăpățânată și mă contrazicea tot timpul...