Declan
Accelerez afară din parcarea Alyssei, un zâmbet încă prezent pe chipul meu şi o luminiţă competitivă în ochi – ea poate m-a învins de această dată, dar războiul este departe de a fi terminat. În timp ce mă îndrept spre casă, mai încet decât în drumul spre casa Alyssei – am observat surâsul său, atunci când am început să merg din ce în ce mai rapid – scotocesc în spate printre toate rahaturile după cartea mea. Nu vreau să o pierd în gaura neagră care este bancheta din spate. Mai ales că sunt aproape de sfârşit.
Nu ştiu de ce am fost atât de şovăitor în a recunoaşte că acea carte este a mea. Alyssa nu este proastă, trebuie să îşi fi dat seama că este a mea. Argumentul a fost doar de formă. Nu m-ar fi criticat, nu aşa cum ar face Sophie sau altcineva dacă m-ar vedea citind. Alyssa citeşte acelaşi gen de cărţi fără pic de ruşine, iar aceasta poate fi multe lucruri, dar ipocrită nu este. Cred că obiceiurile vechi mor greu, încă nu sunt obişnuit să am un prieten care nu m-ar ridiculiza pentru că citesc fantezii - sau pentru că citesc şi punct.
Nu fac decât câţiva paşi în casă, atunci când Trey se aruncă în mine. Îşi aruncă mâinile în jurul taliei mele, îngropându-şi chipul în cămaşa mea, aşa cum nu a mai făcut de ceva timp, dar nu înainte să îi văd albastrul ochilor atenuat de lacrimi. Zâmbetul meu moarte împreună cu dispoziţia bună şi îngenunchez pentru a fi la acelaşi nivel cu el şi să îi întâlnesc privirea, cu grijă, desfăcându-i mâinile.
- Ce s-a întâmplat, copilu'? întreb cât pot de tandru, însă nu îmi iese prea bine.
Nu sunt o persoană amabilă, aşa cum practic toată lumea poate să afirme. Chiar dacă Alyssa poate va crede că sunt, după ce ar vedea cum mă comport cu fratele meu.
- Ta... ta... tata a zis că nu va fi acasă de Crăciun! plânge el, de data aceasta cu faţa în umărul meu.
Îl trag într-o îmbrăţişare, lăsându-l să plângă până nu mai poate, în timp ce eu încerc să nu explodez din cauza furiei. Indiferent de ceea ce au făcut sau nu au îndeplinit părinţii noştri, credeam că sărbătoarea Crăciunului este sacră. Chiar dacă am fost singur de Crăciun şi în alte dăţi, doar cu o însoţitoare foarte bine plătită, asta a fost înainte de Trey sau când el era foarte mic. De când îşi aminteşte Trey, părinţii noştri au fost acasă în această zi, chiar dacă de altele nu au fost. Ce dracu' au în cap?
Paşi puternici, constanţi mă fac să mă uit în sus. Când văd cine se apropie, mă eliberez de Trey şi mă ridic, chipul meu atât de impasibil pe cât pot să îl creez. Fratele meu mai mic se bagă în trupul meu, parcă ascunzându-se de cel care vine, iar eu îmi pun braţul după umerii săi micuţi.
Tatăl nostru se opreşte în faţa noastră, ochii gri la fel de reci ca şi vremea. Mă simt ciudat, putând să mă uit direct în ochii săi – pentru atâta timp el a domnit asupra mea, o figură mai mare decât viaţa. Dar nu mai este, aproape că sunt adult, aşa cum m-a tratat dintotdeauna.
Mi s-a spus că arăt ca tatăl meu, iar eu nu pot să neg afirmaţia asta. Avem aceeaşi constituţie lungă şi subţire – rapidă mai degrabă decât masivă. Am părul său de un blond murdar spre deosebire de mătasea de aur a mamei şi a lui Trey şi aristocraticele bine-definite trăsături. Dar întotdeauna am susţinut ferm că singurul lucru pe care îl am de-al lui sunt trăsăturile, nu maniera sau lipsa de afecţiune. Sau cel puţin asta speram. În ultimul timp m-am întrebat dacă poate sunt mai asemănător lui decât cred.
- Declan, vocea sa muzicală este mai groasă decât a mea, dar timbrul este asemenea cu al meu.
Doar auzindu-l poţi să îţi dai seama că suntem rude, aerul de comană fiind acelaşi.
- Tată.
Nu este pic de emoţie în vocea mea, aşa cum a cerut întotdeauna. În asta, măcar, a avut succes, chiar dacă nu îi pasă de nimic din ceea ce fac.
- Văd că Trey deja ţi-a dezvăluit vestea, spune, ochii de abia îndreptându-se spre faţa pătată de lacrimi a fiului său cel mai tânăr, înainte de a se fixa asupra chipului meu la fel de rece ca al său.
- A făcut-o, confirm.
Încerc să mă relaxez în atitudinea mea normală de nonşalanţă. Nu îmi pasă, îmi reamintesc, dacă nu îmi pasă nu poate să doară – singura lecţie pe care am fost forţat să o învăţ, cea pe care Trey nu a învăţat-o încă. Pe care nu o va învăţa niciodată dacă este după mine. Dar mă ajută acum – orice manifestare a furiei mele, care o simt crescând în mine, fiind contraproductivă.
- Nu vei fi aici de sărbători.
- Asta este corect, dă din cap dispreţuitor, deja trecând de noi.
A pierdut deja prea mult din atenţia sa pe noi, de ce să mai cheltuie un moment în plus decât este necesar cu familia sa?
- Când veţi pleca, domnule? întreb cu calm, ţinându-l pe Trey ferm în locul său când îl simt că vrea să fugă.
El este asigurarea mea împotriva izbucnirii contra tatălui nostru. Întotdeauna îmi joc rolul cel mai bine, atunci când am audienţă.
- Şi mama te va acompania?
- Desigur, aruncă peste umăr, ieşind din casă, servieta izbindu-i-se de picior. Vom pleca pe douăzeci şi unu.
Şi uite aşa dispare. Fără să spună unde se duc.
Îi dau drumul lui Trey şi mă aşez pe un genunchi, forţându-i ochii înlăcrimaţi să îi privească pe cei înfuriaţi ai mei.
- O să fie bine, insist cu convingere, punând câte o mână pe umerii săi. Vom avea cel mai bun Crăciun dintotdeauna. Îţi promit. Va fi mai bun decât oricare altul dinainte.
- D... d... dar mama şi tata nu vor fi acolo! se plânge, lacrimi căzându-i pe obraji.
Asta îl face să pară cu trei ani mai tânăr decât este. Crăciunul întotdeauna a fost sărbătoarea sa favorită, iubea să simtă că are o familie.
- Ei nu vor fi, dar eu voi fi. Şi va fi mult mai bine decât oricare alt Crăciun, pe care o să îl ai sau pe care l-ai avut, jur fără să mă gândesc.
Dar cui îi pasă de prevedere când fratele tău mai mic este atât de trist?
Se mai smiorcăie puţin, dar lacrimile încetinesc şi se opresc într-un sfârşit.
- Serios? întreabă neîncrezător, ştergându-şi lacrimile cu o mână nerăbdătoare, în timp ce se uită la mine cu ochi nesiguri, care sunt cu toate aceste dispuşi să creadă în mine.
- Îţi jur, spun ridicându-mă şi zbârlindu-i părul. Dar trebuie să îţi scrii lista cu ceea ce îţi doreşti mai curând. Aşa că de ce nu te duci să o scrii, dacă nu mai ai teme de făcut pentru azi?
Zâmbeşte slab apoi fuge sus, scuturându-şi capul rapid, pentru a-şi usca restul de lacrimi de pe chip. Îl urmez cu un pas mai lent. Sunt deja absorbit de logistică minoră a promisiunii mele pripite. Nici măcar nu ştiu să organizez un Crăciun! Este singurul lucru pe care am crezut că nu va trebui să îl fac pentru Trey – mă pot comporta ca un părinte în orice altă privinţă. La naiba, chiar m-am dus la o şedinţă cu părinţii o dată - chiulind de la şcoală pentru a mă duce, iar eu recunosc ironia în asta. Dar de obicei, de Crăciun puteam să organizăm o falsă, foarte plauzibilă, fericită familie. Nu era nevoie de ajutorul meu.
Oftez descurajat, aruncându-mi ghiozdanul pe pat. O să îmi dau silinţa – nu a fost niciodată o problemă cu asta – dar dacă efortul meu nu este îndeajuns? Şi mai sunt şi detaliile pentru care trebuie să îmi fac griji. James are liber de pe douăzeci până pe treizeci, vacanţa mea şi a lui Trey începe pe nouăsprezece, iar eu... oh la dracu'! Parker vrea să mergem împreună la o chestie pe douăzeci şi trei, cândva după masă. Nici o bonă nu lucrează atât de aproape de Crăciun, iar eu nu o să mă încred în vreo adolescentă străină să aibe grijă de fratele meu.
Numai că acum am o soluţie pentru momentele ca acesta. O măsură disperată, deoarece înseamnă că îi voi datora o favoare - dar cine ţine scorul? -, dar este un colac de salvare oricum. Alyssa rar face ceva care nu implică liceul sau munca, cu siguranţă va fi liberă. Cafeneaua va fi închisă în acea perioadă, deci tocmai bine.
Îmi scot telefonul şi îi formez numărul înainte să îmi amintesc misterioasa - adjectivul favorit al Alyssei - sa activitate care a forţat-o să ajungă acasă atât de prompt. Ea nu are telefonul lângă sine acum, va trebui să mai aştept. Ei bine, nu este nici o grabă – am şi eu lucruri de făcut. Pot să îmi fac temele, de exemplu.
Această frază îmi face gândurile să se oprească instantaneu. De când îmi fac temele? Niciodată, de atunci. Ignor suspiciunea care se strecoară, că sâcâiala perfecţionistă a Alyssei în sfârşit dă rezultate şi decid că nu am nimic mai bun de făcut şi că de abia am venit acasă de la şcoală, aşa că desigur că acolo mi s-a îndreptat mintea. Pentru cineva atât de popular ca mine, am prea mult timp de umplut.
Ies din cameră hotărât, doar parţial să mă revolt împotriva vocii, care sună înfricoşător de asemănător ca a Alyssei, care mă dojeneşte să îmi fac temele, ducându-mă jos pe coridor. Uşa camerei lui Trey este deschisă, iar eu mă opresc în dreptul său, privindu-l.
Acesta lucrează cu ardoare la biroul său, la ceva ce pare să fie o temă de la şcoală. Chiar nu seamănă deloc cu mine şi totuşi este prea mult ceea ce aş fi putut să devin. O combinaţie ciudată între lumină şi zăpadă face să apară o singură rază de soare, să îi lumineze serioasa şi zâmbitoarea faţă. Cum dracu' trebuie să îi ofer un Crăciun? Sunt doar un adolescent cu o copilărie tâmpită, de ce trebuie să fiu şi părinte?
Oftez, întorcându-mă în camera mea. La fel de bine pot să aranjez să fie îndeplinit tot ceea ce pot, oricât de puţin este. Un mesaj va fi îndeajuns, Alyssa îl place pe Trey destul de mult încât să pot depinde pe aceasta că va fi acolo.
Aşa cum mă aştept, apelul ajunge în căsuţa vocală, înregistrarea Alyssei aparţinând atât de irevocabil personalităţii sale, iar în ciuda dispoziţiei mele serioase şi mohorâte, nu mă pot abţine din a zâmbi.
- Hei, ar fi Alyssa dacă aş fi fost aici. Evident nu sunt, aşa că lasă un mesaj, iar eu poate te voi suna înapoi. Dacă eşti norocos. Pe mai târziu!
Un beep îmi sună în ureche.
- Bună, Alyssa? spun, făcând cercuri prin încăpere, aşa cum am făcut de mult prea multe ori. Am nevoie de o favoare...
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Craciun Fericit si un An nou cat mai perfect! Spun asta de acum pentru ca nu voi mai posta nimic in acest an.:P
Nu uitati sa votati si sa imi spuneti ce parere aveti ;)