Capitolul XXXI - Declan

10K 787 35
                                    

Declan


- Serios, Domnule Weir, asta este foarte interesant, intervin slab în potopul de cuvinte ale bărbatului, strângând rapid de răbdarea mea care se deteriorează repede cu atât mai tare.

Nu că acesta poate să vadă, deoarece desigur, la suprafaţă arăt complet absorbit de lauda lui fără de sens. Am fost crescut în asta, până la urmă, iar masca mea este aproape perfectă, la fel ca majoritatea celor de aici. Dar sub faţada mea onestă, furia fierbe. Ăsta este atât de stupid. El vorbeşte de mai bine de zece minute şi nu a spus încă nimic care să merite atenţia mea. Nu credeam că aşa ceva este posibil.

Iau o înghiţitură lungă din băutura mea, încercând să împing plictiseala spre spatele minţii mele. Alyssa nu ştie cât de norocoasă este că a fugit atunci când a făcut-o. Desigur, ei i se permite să dispară. Ca fiul gazdelor, eu sunt blocat în această expunere. Alyssa probabil încă pluteşte pe undeva, totuşi poate o pot găsi să mă mai amuz puţin. Cred că am văzut-o vorbind cu doamna Grayson un pic mai devreme...

Prin ceaţa plictiselii mele, simt mai mult decât văd o prezenţă apărând lângă mine.

- Hei, hai să dispărem de aici, o voce mătăsoasă îmi şopteşte în ureche ca o ispită.

Înghit un zâmbet - primul de când am venit, cred - şi, deşi atenţia mea stă pe domnul Weir, mormăi din colţul gurii mele:

- Aş dori. Dar nu pot evada.

Şi la dracu' dacă îi voi da voie să plece când eu nu pot. Aşa că o prind de încheietură, împiedicând-o din a fugi, nu că dă semne de aşa ceva.

- Nici o grijă, zâmbeşte batjocoritor şi apoi îşi ridică vocea, întrerupându-l pe bărbat cu o asemenea bunăvoinţă inocentă că nu poate să se ofenseze. Îmi pare foarte rău, domnule Weir, îşi cere scuze dulce, ochii verzi făcuţi şi mai mari decât de obicei de machiaj, se uită la acesta rugători. Dar pot să îl fur pe Declan? Mama lui îl vrea.

Pot să îl văd înmuindu-se, iertător, fiind manipulat. Oh, ea este bună. Pentru toată iritarea pe care mi-o provoacă, acest bărbat nu este un idiot.

Zâmbeşte de sus la aceasta, faţa sa lată devenind din senin la fel de binevoitoare ca a lui Moş Crăciun.

- Desigur, domnişoară Devereaux, este de acord amabil, tonul său mult mai tandru către ea în douăzeci de secunde decât am auzit în tot timpul în care a vorbit cu mine. Noi nu îndrăznim să o facem să aştepte pe doamna O'Shea, nu-i aşa?

- Desigur că nu, domnule, răspunde vocea ei respectuoasă şi deferentă.

Ceea ce îmi spune cât de nesinceră este din prima, dar el nu are de unde să ştie asta. Aceasta îl joacă pe degetele ei ca un instrument muzical, iar tipul nu este atât de uşor de manipulat, chiar dacă nu este un judecător foarte important.

- Deci, Declan? spune cu ochii sclipindu-i cu o lumină jucăuşă când se uită la mine.

- Aşa cum spune domnişoara, datoria mă cheamă, spun repede sărind în vagonul ei - hei, funcţionează, iar eu nu sunt pe cale să caut un cal de dar în gură - înclinându-mi capul puţin în rămas bun.

Acesta se îndoaie din talie, doar îndeajuns cât să fie vizibil, apoi îi oferă Alyssei un zâmbet mult mai călduros în semn de rămas bun. Aceasta mă conduce departe de ei, mâna sa apucându-mă de braţ atunci când eu i-am dat drumul la încheietură, când mi-am dat seama că nu mă va părăsi. Merge cu încredere fără să se uite în altă direcţie decât în faţă, ceea ce îmi spune că are o destinaţie în minte.

MijlocitoareaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum