- Shannon -
Mă ridic în capul oaselor și mă uit pe fereastră. Mă năvălesc emoțiile și încerc din răsputeri să mă mențin pe linia de plutire. Mă ridic din pat și mă concentrez pe geam, la soarele care răsare și aduce o altă zi plină de stres și de încordare la cote maxime.
Mi-e greu să recunosc, dar, sunt nefericită. Sunt nefericită pentru că nu pot să îi spun cât de mult îl detest cât de mult rău i-a provocat ficei mele și cât de mult îmi doresc să sufere în chinuri așa cum am suferit și noi din cauza lui. Aud respirația Oliviei și fetița mea se foiește în pat, probabil visând ceva ce nu îi dă pace. Îi mângâi creștetul cu buclele de păr blond și suspin în sinea mea. Merită mult mai multe decât îi pot oferi. Mă detest pentru că nu sunt mai puternică, mă detest pentru că nu pot să îi ofer fiicei mele mai mult. Îl detest pe Nicholas pentru ce i-a făcut surorii mele și îl detest când îi văd mâinile languroase plimbându-se pe mine. Detest când îmi vorbește suav și îmi spune că mă dorește. Vreau să îi rup mâinile și să îl lovesc cu ele peste mutra aia de mincinos nenorocit.
Ies din cameră fără să fac zgomot, pentru că simt că o să înnebunesc. Tot ce fac este pentru ea, îmi amintesc în sinea mea. Trebuie să iau niște aer curat. Îmi trag o haină peste umeri și ies din casă. Aerul răcoros de decembrie îmi biciuiește fața. Deschid gura și las aerul să îmi pătrundă în plămâni, mă forțez să simt toată răceala iernii, lăsând să mă cuprindă toată durerea pe care o acumulez de atâția ani înăuntrul meu. Îmi e din ce în ce mai greu să mă prefac în fața lor. În fața lui. Vreau să trec o dată și pentru totdeauna peste toate aceste sentimente negative care îmi întunecă inima.
Îi urăsc pe acești oameni care mi-au distrus viața, dar care... care m-au primit în casa lor, atunci când eram la ananghie. O situație care în cele din urmă tot de ei a fost creată. De ce îmi mai pasă în cele din urmă? Au distrus tot ce aveam bun și de valoare în viața mea și mi-au dat în schimb... un copil. Un copil care nu îmi aparține, dar care este tot ce am. Un copil pentru care aș trece peste orice greutate din lume și care mă forțează zi de zi să lupt. Un copil care este puterea și binecuvântarea mea. Copilul căruia nu i-am dat viață, dar al cărui mamă eu îi sunt.
Urăsc familia asta blestemată.
Dar nu pot să îi urăsc cu totul și de asta sunt și mai supărată.
Vreau să țip, vreau să urlu ca un lup și să scot cu un clește toate sentimentele astea din pieptul meu care pe zi ce trece devin tot mai intense. Nu vreau să îmi mai tremure vocea atunci când îi spun pe nume. Nu vreau să mai adorm noaptea cu chipul lui în minte și să visez la lucruri care nu vor fi niciodată ale mele. Cum ar fi el. Nu pot să îl mai visez pe Lucien ca fiind al meu... Seara trecută i-am spus lucruri rele, lucruri care probabil l-au rănit. I-am spus lucruri care să îl țină departe de mine și de fiica mea. Nu este responsabilitatea lui să aibă grijă de ea, de mine, de noi. Nu are niciun drept să... simt cum lacrimile îmi trec peste obraji și le îndepărtez cu podul palmei. Nu are niciun drept să îmi dea speranțe...
Mai iau o gură de aer și mă îndrept cu pași mici înapoi către casă. Sunt atât de patetică. Mică și neînsemnată. Slabă și fricoasă.
Îmi scot haina de pe mine și văd o umbră trecând după un colț al sufrageriei, lucru care nu doar mă înfioară ci mă și stânjenește. Cineva m-a vazut plângând ca o dubioasă în mijlocul curții la 5 dimineața. Nu scot niciun sunet și nici nu aud nimic înapoi. Tind să cred că am vedenii.
Mă îndrept cu pași tiptili către camera mea și îmi trag nasul. Pun mâna pe clanță și pot să jur că acum chiar am auzit ceva. Mă întorc crispată și văd o siluetă conturându-se în fața mea, în timp ce încearcă la fel de mult ca mine să nu facă gălăgie. Îi vad ochii scrutându-mă din cap până îmi picioare.
Îi urmez gestul.
Port o pereche ponosită de pantaloni sport și un tricou cu AC DC luat de la vechituri, arătând ca o păpușă de cârpă. În schimb, deși părul îi e răvășit și cămașa greșit încheiată, el încă arată imaculat. Ca un fotomodel de pe copertele revistelor GQ. Nu pot să îmi înfrâng un oftat fiindcă arată prea bine ca să fie adevărat. Vine probabil de la una dintre petrecerile lui smechere, cu oameni șmecheri și stilați. Lasă sacoul pe care îl ținea într-o mână să se lovească de podea și își trece mâna liberă prin părul blond, netezindu-l.
Îmi lărgesc ochii la gândul care îmi trece prin minte. Vreau și eu să fac asta. Obrajii îmi ard și cred că nu mă mai pot ține cum trebuie pe picioare.
Niciunul dintre noi nu face nici o mișcare. Știu că încă am ochii roșii, dar nu îmi permit să mă opresc din a îl privi. Le permit nărilor mele să îi îmbrățișeze parfumul greoi de tabac amestecat cu Burberry-ul lui favorit. Parcă îl adulmec, Doamne, sunt ca un câine!
Îmi las mâinile să cadă pe lângă corp și el îmi urmărește agil fiecare mișcare. Oare e beat? Oare sunt eu adormită? Visez? Pentru ca tocmai îl văd cum își umezește buzele și recunosc în sinea mea că mă înspăimântă puțin acest gând. Faptul că lui îi place ce vede. Faptul că există cea mai mică posibilitate ca dincolo de tot ce am, de hainele mele urâte, statura mea mică și bagajul emoțional, el să fie atras de... mine. Shannon. De ceea ce sunt, de lucrurile pe care le fac.
De cum mă lupt pentru razbunare.
Mă întreb dacă m-ar putea plăcea cu adevărat pentru cum sunt, pentru cum gândesc, pentru ce simt. Mă întreb dacă ar putea să îmi găsească o scuză pentru acțiunile mele, pentru faptul că în curând îl voi răni. Îi voi răni pe toți cu secretele mele. Știu că el nu ar trebui să fie direct implicat, dar Nicholas e vărul lui. Trebuie să se simtă totuși deranjat de ceva. Și dacă nu... dacă nu cu atât mai bine!
Ochii lui încă mă fixează cu intensitate și ma fac să vreau să mă apropii de el. Îi privesc brațele și las să îmi treacă din nou un gând nelalocului lui. Vreau ca acele mâini să mă atingă, vreau ca acele mâini să mă mângâie și să mă adăpostească. Vreau ca pieptul lui să fie locul unde să pot să mă ascund și să mă fac mică atunci când nu știu încotro să o apuc. Vreau ca buzele lui să îmi sărute creștetul și să îmi șoptească la ureche că mă...
Dar ridic privirea spre ochii lui din nou. Care mă scot din visare. Care mă privesc în tăcere. Răbdători, calmi, sinceri.
Și îmi dau seama în acel moment de toate emoțiile care mă cuprind, de stomacul care mi se întoarce pe dos, de capul care îmi vâjâie și de urechile care ard. Ochii mi se îndreaptă spre podea și văd cum o lacrimă se îndreaptă spre parchet. Lacrima mea. Nu îmi permit să îl privesc încă o dată. Nu cu realizarea care îmi sfâșie pieptul și mă face să mă simt de parcă tocmai m-am rupt pe jumătate.
Trec pe partea cealaltă a pragului și închid rapid ușa dupa mine. Mă las să alunec pe ea în timp ce una după alta tot mai multe lacrimi cad spre podea. Suspin încet ca să nu îmi trezesc copilul, pentru că nu poate să afle. Nimeni nu poate să afle. Nu pot să spun nimănui când nici măcar nu pot să admit asta față de mine.
Cum este posibil să mă fi îndrăgostit de Lucien Deveraux?
*****
Maaaaaaaan mi-a lipsit așa de mult povestea asta 😭😭😭 zic să facem o petiție și să facem o poveste fără sfàrșit pentru Lucieeennn yeeeee
Glumesc, glumesc, puneți furcile jos 😑
Offff nici nu pot să vă explic ce nostalgie m-a luat aseară. Au trecut 5 fucking ani de când am scris povestea asta și am strâns aproape 2 milioane de lecturi!!! 😭 nici nu vă imaginați câte s-au schimbat! Am simțit nevoia să mă întorc aici în acest loc superb cu oameni superbi și să fac acest lucru superb și anume să scriu. Am și uitat cât de frumos e scrisul, cât de eliberator și câte emotii îmi provoacă.
Așadar vă aduc în premieră acest bonus care s-ar încadra undeva la capitolul 20 🤭 cam pe când amândoi își dau seama de sentimentele lor🥺 offf ce frumossss, m-am simțit super bine să scriu acest capitol.
Bine, ne mai vedem în comentarii, va pupiiic