- Iza, liniștește-te! Nu e un capăt de lume. Vei trece peste.
Marco încearcă să mă liniștească, dar nu face nimic altceva decât să mă facă și mai tare să plâng. E un capăt de lume pentru mine! Momentul acesta chiar a venit. Și nimeni nu îl oprește. Brațele lui se încolăcesc în jurul meu, îmbrățișându-mă. Îmi las capul pe pieptul său și încerc să mă opresc din plâns.
I-am povestit tot. Am avut un moment de slăbiciune și i-am zis despre toată viața mea. Am devenit confortabilă cu el. Însă și pe mine mă miră că am avut curajul să îi zic toate acestea. La început mi-a fost frică. Am crezut că mă va judeca și va încerca să se îndepărteze de mine. Dar m-a înțeles. Nu îmi spune că sunt nebună sau fără vreo speranță. Încearcă să mă ajute. Chiar dacă niciun ajutor din lume nu mă poate face să mă simt mai bine.
- Cred că ar fi mai bine să mergem. Deja întârziem.
Marco îmi ia fața în palme, făcându-mă să mă uit în ochii lui. Privirea lui îmi oferă liniște și siguranța că totul va fi bine. Deși nu va fi. Răsuflu aerul ce a stat prea mult în piept și mă pregătesc pentru a înfrunta ziua asta.
Îmi șterg lacrimile și încerc să zâmbesc. O iau spre ieșirea din casă cu pași mici. Aș fi vrut să pot lipsi de la nunta lor, dar nu vreau să par slabă în fața nimănui. Însă știu că eu nu am ce căuta acolo. Nu mă bucur pentru ei, nu îi vreau împreună. De ce să îi văd cum își unesc viețile?
Luke ne aștepta afară. Nu înțeleg de ce trebuie să mergem toți trei. Nu vede cât de tare mă rănește până să îl și privesc? Un întreg drum până la locul unde își vor petrece ei nunta nu va face totul mai bine.
O limuzină neagră și luxoasă parchează în fața casei. O persoană coboară și ne deschide ușa. Intru, știind că nu am cale de scăpare. Îmi plimb privirea prin toate colțurile. E drăguț. Dar nu pot admira niciun lucru frumos azi. Totul e urât pentru mine. Mașina pornește. Nimeni nu vorbește nimic. E o liniște mult prea apăsătoare. Îmi închid ochii și mă rezem pe geamul fumuriu de lângă mine.
După o jumătate de oră de mers, limuzina se oprește. Îmi desprind capul, ce deja mi-a amorțit, de pe geam și mă uit buimacă prin jur. Deschid portiera înainte ca acel om să o facă înaintea mea. O iau înainte, spre locul frumos amenajat. Îmi învârt capul după decorațiunile bine puse. Sigur asta e mâna Amandei. A insistat să își organizeze singură nunta. Toate pregătirile sunt puse la punct de ea. Ceea ce le face mai puțin frumoase în ochii mei.
- Ești atât de splendidă, Iza!
Matilda apare în dreptul meu cu zâmbetul pe buze. Șoptesc un mulțumesc și îmi mut privirea spre pantofii mei albi. Nu vreau să arăt bine. Nu la nunta lor. Mi-aș fi dorit să arăt oribil. Exact ca cum mă simt.
- Scuze, nu e un moment bun să fiu entuziasmată. Cred că i-ai rupe gâtul Amandei la cât de fericită pari. Spune ironică ea.
- Îmi doresc doar să se termine mai repede.
Oftez. Matilda mă trage într-o îmbrățișare strânsă. Îmi las capul pe umărul ei. Urăsc să fiu atât de slabă încât oricine mă vede să își dea seama că nu sunt bine. Dar am obosit să mă ascund. Mă simt groaznic! Și o voi arăta.
- Îmi pare rău. Luke e un idiot.
Da. Chiar e. Nu am mai vorbit despre noi de când mi-a spus că îi e frică să mă iubească. Mă doare. Refuză să mă iubească.
- Hei, Iza! Ești bine?
Derek vine spre mine și Matilda. Ne desprindem din îmbrățișare. Expir și zâmbesc ușor.
- Sunt bine.
- Observ. Ești toată un zâmbet. Mă ironizează el.
Imediat apare și Marco lângă noi. Ține în mâna mai multe prăjituri pe care încearcă să le mănânce deodată.
- Nu am mai participat la nunți, dar cred că asta e pe cale să înceapă.
Vorbește el cu gura plină. Mă uit în jur și văd cum fiecare ocupă câte un loc. Plecăm și noi. Sunt domnișoară de onoare. Nu știu mai exact ce trebuie să fac. Dar cu siguranță nu îmi doresc să ajut cu ceva nunta asta. Mă pun totuși lângă micul podium. Apare și Emma lângă mine. Îmi aruncă un zâmbet drăcesc. Îmi iau privirea de pe ea. Mă enervează la culme!
Un preot se pune in fata tuturor iar Luke il urmează. Toată lumea e la locurile sale. Tot sper ca Amanda să fie calcata de o masina sau sa-si rupa picioarele pe tocuri.
După câteva secunde de liniște pianistul începe să cânte o muzică domoală. Amanda pășește pe covorul alb, ce se întinde până aici, de braț cu tatăl său. Arată superb. Rochia ei de un alb imaculat îi stă perfect, iar părul îl are prin într-un fel de coc pompos. Felul în care arată e uimitor. Și pe lângă asta, e fericită. Zâmbetul său și ochii ce îi sclipesc îmi confirmă asta. Îl iubește pe Luke și asta, probabil, e una din cele mai importante zile din viața ei. Chiar dacă știu cât de fericită e în acest moment, nu îmi pot controla gelozia pe care o simt. Vreau eu să fiu în locul ei. Vreau ca ei să fiu cea fericită.
Ajunge în dreptul lui Luke, acum stând față în față. Zâmbetul pe care îl au amândoi pe față îmi face stomacul să se strângă dureros și gâtul să mă usture. De ce par atât de fericiți? Nu au de ce să fie așa.
- Ne-am adunat aici pentru a unii soarta acestor tineri.
Spune tare preotul, apoi începe cu o polologhie. Ochii mei se uită la tot ce întâmplă și tot nu îmi vine se cred că e adevărat. Nu pot concepe că l-am pierdut. Ce ar trebui să fac mâine? Să îmi plâng de milă? Să mă prefac că nu simt nimic? Ce se va întâmpla când cei doi vor avea familia lor? Ce se va întâmpla cu mine?
- Amanda Smith, îl iei de soț pe Luke Blake de bună voie și nesilită de nimeni până când moartea vă va despărți?
Preotul își ridică vocea, astfel aducându-mă cu picioarele pe pământ.
- Da!
- Luke Blake, o iei de soție pe Amanda Smith de bună voie și nesilit de nimeni până când moartea vă va despărți?
- Da! Spune el iar o altă particică din inima mea s-a rupt. Ceva din mine astepta să spună nu.
- Daca cineva se opune acestei căsătorii să vorbească acum sau să tacă pe vecie.
O liniște se lasă pentru câteva momente. Cine să se opună? Nu are cine! Îmi las capul în jos. S-a sfârșit. Totul e gata. Am pierdut. Trebuie să îmi accept înfrângerea.
- Eu!
O voce bine cunoscută feminină îmi captează toată atenția. Îmi ridic privirea, iar ochii mi se fac mari. Aproape că zâmbesc când o văd stând în fața tuturor.
In acest moment nu-mi dau seama daca ce se întâmplă e real sau dacă vizez. Mama sta in centrul locului toţi ochii fiind atenţi pe ea. Cred ca e prima dată când mă bucur sa o vad.
- Şi eu ma opun! Aud vocea lui Marco.
- Mă opun şi eu! O aud pe Matilda.
- Şi eu!
Derek e ultimul care se ridică. Mă uit la cei patru și le zâmbesc. E drăguț că îmi țin partea. Dar nu are sens. Îmi iau privirea de pe ei și îi privesc pe restul. Numai priviri urâte, șocate, alarmante. Prezența mamei creează multe șușoteli. Mă uit spre Luke, singura persoană care știe cine e de fapt femeia ce a dat buzna dintr-o dată. E mai mult decât iritat de prezența ei. Vrea să spună ceva, dar Amanda o ia înainte.
- Cine naibii ești tu și ce cauți aici?
Se răstește Amanda. Pare de-a dreptul furioasă. Sunt sigură că nu îi vine să creadă că patru persoane se opun nunții ei.
- Nu fi atât de iritată. Se pare că ai destui invitați ce nu sunt atât de mulțumiți de nuntă.
Mama face câțiva pași în față, zâmbind.
- Nici măcar nu ne cunoști! De ce te opui?
Mama se preface că se gândește în timp ce Amanda mai are puțin și explodează.
- Pentru ca nu îmi place fata ta. Ii raspunde simplu mama.
- Nici nu mă așteptam la altceva. Dar restul de ce vă opuneți?
Se uită la toți ce sunt în picioarele, însă nu primește niciun răspuns. Nu cred că cineva are un motiv serios. Se opun doar pentru că știu că nu sunt fericită.
- Sau mai bine aș întreba-o pe Izabella? Sigur că toți veți da același răspuns.
Amanda îmi aruncă o privire plină de venin. Aș vrea să îi pot zice ceva, dar i-am promis lui Luke că nu voi face nimic greșit.
- Amanda, calmează-te.
Luke încearcă să o liniștească, dar mai rău o enervează.
- Tu nu vezi că tot ce face e să ne strice viețile? Nu îi pasă de tine, Luke! Mereu caută să îți strice fericirea. E o distrusă aşa cum era şi familia ei!
Țipă şi jur că aș da-o cu capul pe pământ. E doar o nesuferită. Ea e cea ce nu are căuta aici. Până să apară ea totul era bine între mine și Luke.
- Amanda...
Luke începe să vorbească din nou, dar e întrerupt.
- Izabella e mai bună decât tine de n ori, tarfo! O aud pe mama. Se apropie de noi. Nu cred ca va iesi prea bine.
- Ești dusă! Cine naibii te-a invitat pe tine la nunta mea?
- Am avut destul sange rece pentru a-mi vinde fiica unui necunoscut, cred ca am destul sânge rece si pentru a te omorî. Se repede mama in părul ei. Toţi oamenii încearcă sa le desparta.
Mama e mai rapidă decât majoritatea ce încearcă să oprească o posibilă bătaie. Fără a mai aștepta ceva, îi apucă părul Amandei și o trage atât de tare încât aceasta cade în genunchi. Îi apucă bărbia violent și o face să se uite la ea.
- Ești o curvă răsfățată ce nu poate suporta ideea că nu toată lumea stă la picioarele sale. Crezi că cineva are nevoie de tine? Ești doar o javră. Un nimic!
Îi țipă mama cuvintele în față, apoi își desprinde mâna din părul ei, luând distanță de ea. Amanda își pune mâinile pe față, iar suspinele sale se fac auzite. Poate ar trebui să-mi fie milă de ea, dar nu simt nimic mai mult decât satisfacție. Merita să îi spună cineva că nu e perfectă. Înainte ca cineva să facă ceva, aceasta se ridică de pe pământ și își îndreaptă privirea spre Luke.
- Îmi pare să îți spun asta, dar ai de ales. Eu sau Izabella. Nu pot trăi cu tine cât timp știu că ea va fi în urma ta. Mereu va face ceva să strice totul! Știu că te-ai atașat de ea, dar e prea pierdută pentru a mai fi salvată. Lângă mine vei putea avea un viitor sigur și frumos. Iar lângă ea nu vei avea decât senzația de fericire ce e formată din cauza obișnuinței. Gândește bine.
Un nod mi se formează în gât și, pentru câteva secunde, uit să respir. Mă uit la Luke. Pare derutat. Își închide ochii și expiră zgomotos. Mereu mi-a spus că mă va alege pe mine. Dar acum, când e aproape să se căsătorească cu Amanda, nu știu ce decizie va lua.
- Te iubesc, Amanda. Suntem aici pentru că te iubesc. Dar acum îmi ceri imposibilul. Izabella e... Izabella înseamnă foarte mult pentru mine. Mi-am promis că nu o voi părăsi vreodată și nici nu vreau să o fac. Nu pot să te aleg pe tine. Poate chiar e din cauza obișnuinței. Poate lângă tine aș fi cu adevărat fericit. Dar nu te pot alege pe tine peste Izabella.
Cuvintele lui sunt singur sunet ce se aude. Oamenii prezenți la asta se uită între ei uimiți. Până și eu sunt surprinsă. Nu mă așteptam să mă aleagă pe mine. Inima îmi tresare și bate mult mai repede. Trebuia să se termine. Să se sfârșească tot. Dar nu se întâmplă. E de parcă mi s-a dat o a doua șansă.
- Luke, retrageți cuvintele! Nu fă ceva prostesc din cauza unei copile!
Mama lui pare dezamăgită de el. Luke doar înghite în sec și privește mulțimea de oameni. Nu își retrage cuvintele. Decizia lui rămâne una finală.
- Imi pare rău pentru cei ce s-au adunat aici dar totul s-a încheiat. Nu ma pot căsătorii cu cineva ce nu imi accepta fiica. Spune Luke si o aud pe Amanda plângând.
- Serios? Mă lași baltă pentru ea?
- Da, Amanda, chiar asta am să fac. Eu nu mi-am dedicat 5 ani unei persoane ca apoi sa o las de izbelişte! Ii explică Luke.
- Ești un idiot, Luke! Să te duci naibii și tu și Izabella și toți ce mi-ați ruinat fericirea! Crezi că vei fi fericită lângă el, Izabella? Habar n-ai câte am suportat eu. Nu vei fi fericită niciodată. Îți promit!
Mă amenință. Știu că, într-un fel, are dreptate. Luke mă va rănii mult. Dar se merită. Se merită orice bucățică de inimă frântă îmi provoacă. Totul se merită pentru momentele frumoase împreună.
Amanda pleacă de aici. Se urcă într-o mașină, alături de familia ei. Restul încă sunt uimiți de ceea ce s-a întâmplat. Și eu sunt uimită. Amanda nu mai e. Ăsta a fost sfârșitul relațiilor lor?
- Am crezut că nu mai pleacă.
O aud pe mama vorbind. Îmi duc privirea în față și văd cum Matilda, Derek și Marco bat palma între ei zâmbind mândri. Nu credeam că dacă te opui la o nuntă chiar se va termina în felul acesta. Poate a fost doar norocul meu. Îmi iau privirea de la ei și mi-o îndrept spre mama. Îmi mișc picioarele până ajung lângă ea.
- De ce ai venit aici?
- Aveam chef sa stric o nunta. Crede-ma, la orice nuntă am fost nimic nu s-a terminat frumos, am experienţă. In plus, chair vreau invitatie la nunta ta.
Chicotesc. Mama își deschide brațele și mă uit confuză la ea. Își dă ochii peste cap și ia în brațe brusc. E prima dată când m-a îmbrățișat. Prima dată când mi-a arătat un semn de afecțiune. O prind de mijloc și o strâng tare în brațele mele. Îmi las capul să cadă pe pieptul ei și îmi închid ochii, încercând să nu plâng.
- Îmi pare rău că nu am putut fi o mamă exemplară. Pe care să o iubești și care să te iubească. Am realizat prea târziu cât de mult am greșit. Ești singura mea fiică. Trebuia să am grijă de tine, chiar dacă nu aveam cu ce.
Vocea îi tremură și ceva umed îmi atinge creștetul capului. Îmi ridic privirea și aproape îmi vine să mă pișc pentru a fi sigură că nu visez. Mama plânge. Își duce degetele și față și își șterge lacrimile cu grijă, încât să nu își strice machiajul.
- E în regulă. Acum sunt bine. O asigur.
Ea îmi zâmbește slab și mă sărută pe creștetul capului.
- Mă bucur că ai găsit pe cineva care să te iubească. Mă bucur că ești bine.
Îmi așez capul înapoi pe pieptul să și îmi las lacrimile să cadă pe obrajii mei. Aveam nevoie de asta. Aveam nevoie să știu că nu a fost doar o iluzie. Aveam nevoie să știu că îi pare rău. După atât timp am puterea să o iert. Nu pe deplin, dar o iert. Pentru că, chiar dacă intențiile ei nu erau bune, am ajuns să îl cunosc pe Luke și să mă simt cu adevărat iubită.
- Ar trebui să plec. Data viitoare să ne întâlnim la nunta ta. Abia aștept să te văd într-o rochie de mireasă.
Surâd în timp ce îmi șterg lacrimile. Mama îmi face cu mâna și se îndepărtează încet. Iau o gură imensă de aer și plec în locul în care Luke s-a așezat. Privește în gol în timp ce se joacă cu unul dintre baloanele ce a căzut. Observ că numai noi am rămas aici. Sper să nu fie nevoie să strâng tot ce e aici.
- Hei, esti bine?
Îl întreb când ajung în dreptul lui. Chiar vreau să fie bine. Nu vrea ca alegea lui să îl facă trist. Nu vreau să regrete faptul că m-a vrut pe mine.
- Cum faci de totul se termină așa cum tu îți dorești?
Vorbește și nu știu cum ar trebui să răspund. Probabil a fost soarta. Poate, de data asta, universul a ținut cu mine.
- Dar serios acum, Derek? Pe el ce l-a apucat?
Continuă să vorbească când observă că nu am de gând să scot un sunet.
- Ne-a văzut sărutându-ne de câteva ori.
- A spus că ne-ar sta bine împreună. Continui zâmbind timid.
- Nu voiam să o rănesc pe Amanda. O iubesc și vreau să o știu fericită. Și chiar avea dreptate. Lângă ea aveam un viitor sigur. Dar m-am plictisit să am totul programat. Să-mi analizez fiecare mișcare. Pot spune că mă simt bine că nu mă mai căsătoresc cu ea.
- De ce? Întreb derutată.
- Pentru că te iubesc. Imi e greu să recunosc dar te iubesc. Şi nu ca o fiica, nu ca pe o prietenă. M-am indragostit de tine. Spune şi simt cum toate bucatelele de inimă ce erau rupte se lipesc inapoi.
- Știu că te-am refuzat de atâtea ori, ți-am spus că nu aș putea simți niciodată astfel de sentimente. Mereu ți-am spus aceeași poveste, mereu am preferat să mă mint. Și toate astea doar pentru că îmi era prea frică. Lângă tine nu am nimic stabil. Nimic sigur. Și am preferat să las lucrurile așa cum au fost date decât să lupt pentru ceea ce vreau. Dar azi, după tot ce s-a întâmplat, mi-am dat seama că vreau să risc. Vreau să-mi risc viitorul asigurat pentru viitorul neplănuit cu tine.
- Ești serios?
E tot ce reușesc să rostesc. Prea multe emoții mă străbat și chiar încep să cred că visez.
- Da. Adică încă simt ceva pentru Amanda, dar totuși, prefer un viitor cu tine. Crezi că e prea târziu?
Mă privește profund. Vreau să îi spun că niciodată nu ar fi fost târziu. Să îi spun cât de mult îl iubesc. Să îi arăt cât de fericitĂ sunt. Dar tot ce fac e să mă uit la el, negăsindu-mi cuvintele.
- Asta înseamnă că vom fi împreună?
- Da, iubito! Dar nu uita, pe ascuns. Inca eşti minoră.
Îi sar in brațe, fericită. Ba nu. Fericită e un cuvânt prea mic pentru ceea ce simt eu. Sunt în extaz. Visul meu chiar se îndeplinește. Pe ultima sută de metri am reușit să îl cuceresc pe Luke. Mă iubește. Vrea un viitor cu mine. Oh, e prea frumos pentru a crede că e adevărat. Însă senzațiile astea pe care le simt mă fac să conștientizez că e real. Și sunt mai mult recunoscătoare cerului că asta se întâmplă.
Hello! Suntem atât de aproape de sfarsit. Maxim 1-2 capitole. Încă nu m-am decis. Nu-mi vine să cred ca voi termina cartea asta. *scuze pentru greşelile eventuale*