Mă trezesc cu o durere îngrozitoare de cap. Îmi pun o palmă pe frunte, dar nu am febră. De ce mă doare atât de tare capul? Mă întorc pe cealaltă parte și dau de Luke care încă doarme. Îmi bag capul în perna din cauza durerii de cap. Niciodată nu m-a durut atât de tare capul. E ca și cum capul meu mai are puțin și explodează.
- Ce ai pățit?
Aud o voce răgușită.
- Mă doare capul! Mă văicăresc eu.
- Mai știi când am pornit discuția despre de ce nu e bun alcoolul? Ei bine, ai aflat de ce.
Îmi ridic capul din pernă. Am băut alcool? Îmi iau câteva secunde pentru a îmi reaminti ce am făcut aseară. Îmi arunc înapoi capul în pernă când îmi amintesc ce prostii am spus. Sunt prea ușor de influențat. Dar nici nu mă gândisem că se va ajunge să fiu beată. Îl aud pe Luke chicotind, iar asta mă enervează.
- Îți aduc o pastila și după vreau să vorbim.
Simt cum părăsește patul și cum merge pe podeaua camerei. Ușa face un zgomot micuț când o deschide. Clipesc cu greu în pernă, apoi îmi las ochii închiși. Îmi pun pătura peste cap, încercând să dispar. Alcoolul nu e de mine.
- Ia pastila asta și îți va trece durerea de cap.
După câteva minute ajunge din nou în cameră. Mă ridic repede din pat și apuc pastila din mâna lui. Sper să-și facă efectul repede.
- Acum vreau să știu unde ai fost ieri și ce ai făcut.
Oftez și mă așez înapoi pe salteaua moale.
- Am fost cu mama într-un bar.
Nu are rost să mint. De unde aș putea veni beată? Expresia uimită pe care o are îmi dă de înțeles că nu s-ar fi așteptat la asta. Nu știu ce parte îl surprinde mai tare. Că am fost într-un bar sau că eram cu mama?
- Ce căutai tu acolo și mai ales cu mama ta?
Vorbește derutat. Dau din umeri și îmi feresc privirea de a lui.
- Am vrut să vorbesc cu cineva, iar ea s-a dovedit singura disponibilă.
- Ce ai putea vorbi cu mama ta? Dacă aveai nevoie să vorbești cu cineva puteai să o faci cu mine.
I-aș reproșa că nu, nu aș putea vorbi cu el. Dar nu e vina lui. Nu știe că problema mea e că m-am îndrăgostit de el. Și chiar dacă a trecut atât de mult timp de când mi-am recunoscut asta, tot nu-mi vine să cred că am astfel de sentimente față de el.
- Nu pot vorbi cu tine despre tot.
- De ce nu? Se revoltă.
Știu că nu îi convine situația. Poate crede că nu am suficientă încredere în el. Și într-un fel chiar așa e. Nu am destulă încredere în el că nu o să-mi frângă inima. E prea riscant să-mi pun încrederea într-o singură speranță.
- Nu pot. Crede-mă, nici tu nu vrei să știi.
Îndrăznesc să mă uit la el și îl văd încruntat. Are de ce să se supere pe mine. Și eu aș face la fel dacă el mi-ar ascunde sentimentele lui față de mine.
- După atâția ani în care am încercat să-ți dovedesc că poți avea încredere în mine, tu tot nu ai. Ce trebuie să fac pentru a-ți câștiga încrederea?
- Am încredere în tine, Luke!
- Atunci despre ce e vorba?
- Dacă îți spun nimic nu va mai fi la fel. M-ai privi altfel.
Vocea îmi tremură, iar nodul din gât apare numaidecât. Inspir și expir adânc pentru a alunga sentimentul de a vrea să plâng. Nu pot vorbi cu el despre faptul că îl iubesc. E un subiect mult prea fragil.
- Nu voi putea niciodată să te privesc altfel.
- Nu pot. Înțelege-mă măcar o dată!
Situația mă depășește. Nu îi pot spune că am sentimente pentru el, dar nu pot nici să-l mint. Nu voi ajunge nicăieri dacă îl tot mint. Luke oftează zgomotos și se plimbă prin cameră. Îl urmăresc cu privirea și amețesc mai tare decât deja sunt.
- Nu are sens, Izabella! Am fost lângă tine timp de cinci ani și nu ești în stare să-mi spui naibii ce e cu tine? Și vreau să te înțeleg, chiar îmi doresc asta. Dar nu pot când îmi ascunzi atâtea chestii. Mă dau bătut! Dacă nu ai de gând să îmi spui ce ai, atunci nici nu o să-mi mai pese! Ești pe cont propriu de acum.
Vorbește răspicat. Nu știu cum să reacționez. Inima îmi saltă din piept, iar respiratul devine din ce în ce mai dificil. Nu realizez pe deplin ce vrea să spună.
Mă...părăsește?
Înghit în sec și îmi las capul în jos. Cuvintele mi se învârt în cap și la tot ce mă pot gândi sunt miile de moduri în care mă părăsește. Îmi strâng ochii cu putere. Nu vreau să las lacrimile să iasă la iveală. Îmi strâng pumnii în așternuturi pentru a nu scoate vreun suspin. Tocmai l-am pierdut. Și nici măcar nu i-am spus că îl iubesc. L-am pierdut oricum.
- Spune ceva!
Țipă, iar eu scap un suspin. Ce să spun? Ce ar trebui să fac? Nu-mi pot spune sentimentele, nu pot face nimic! Sunt pierdută.
Ușa camerei se trântește și îmi ridic capul imediat. A plecat. Pur și simplu a plecat. M-a lăsat baltă. Obrajii mi se umezesc instant. Cad la marginea patului și mă ghemuiesc. Îmi îmbrățișez genunchii și îmi pun capul pe ei. Corpul îmi tremură, iar suspinele se aud un după altul. Acum nu mai am pe nimeni. Sunt din nou singură.
Pe cont propriu...
Am fost o cauză pierdută de când am făcut contact cu realitatea. Doar că niciodată nu am vrut să-mi recunosc cu adevărat asta. Când eram mică obișnuiam să mă ascund după vise și speranțe. Nu voiam să înfrunt nimic. Preferam să cred că părinții mei mă iubeau și tot ce făceau era pentru binele meu. Nu voiam să-mi deschid ochii și să văd cum stau de fapt lucrurile. Când aceștia m-au vândut lui Luke, aveam adevărul crunt în față, dar totuși mă prefăceam că nu există. După atâția ani în care am fost dusă la tot felul de psihologi nu am vrut să realizez că problema nu e la cei din jur. Problema e la mine. Luke a vrut să mă ajute să mă găsesc pe mine în toate ruinele din sufletul meu, iar eu i-am refuzat ajutorul. Pentru că era mai ușor să mă ascund după aluzii decât să înfrunt realitatea.
Și uite-mă aici, ascunzându-mă după speranțe, așa cum făceam când eram mică. Uite-mă cum mă pierd din nou, după ce nici măcar nu m-am găsit. Uite-mă cum mă ofilesc după ce prima și ultima persoană din viața mea care m-a iubit, m-a părăsit. A făcut asta pentru mi-am permis să mă îndrăgostesc de el, deși știam că nu e bine. Nu e vina lui. El a făcut tot ce a putut. E vina mea. Nu l-am lăsat să mă cunoască cu adevărat de teamă că va pleca. Dar acum nu îi pot da pur și simplu drumul. Am nevoie de el.
•••
Au trecut cinci zile de când nu am mai ieșit din camera mea. Singurele dăți în care ieșeam dintre acești pereți erau când mă duceam până la baie. Dar ieșeam doar când știam că toată lumea e plecată. Ei pleacă de multe ori de acasă. Și mă bucur de asta. Mai venea uneori Matilda la ușa mea pentru a îmi mai aduce mâncare, dar o refuzam de fiecare dată. Dar Luke nu și-a apariția a ușa mea. El chiar m-a abandonat.
În aceste cinci zile am avut timp să mă gândesc la tot felul de scenarii. M-am gândit la orice. Când am dat vina pe mine, când am dat vina pe el. Nu știu care e mai vinovat. Știu că l-am mințit de atât de multe ori, dar el nici nu s-a chinuit să vină la ușa mea și să mă întrebe dacă sunt bine.
Deschid ușa și îmi croiesc drum spre baie. Ceilalți au plecat demult de acasă. Mă gândesc cât timp are de gând să mă țină Luke în casa lui. Nu mă va ține aici toată viața. Cred că ar trebui să mă gândesc ce ar trebui să după ce Luke va anula contractul de adopție. Sigur acum regretă că a dat atâția bani pe mine.
Îmi pieptăn părul apoi mi-l prind într-o coadă. E atât de enervant când stă desprins. Nu îndrăznesc să mă uit în oglindă. Nu m-am uitat în reflexia de trei zile. Iar eu eram obsedată de asta. Iubeam să îmi critic defectele. Iar acum știu că arăt groaznic. Nu vreau să mă demoralizez mai tare.
Închid ușa și mă pregătesc să intru înapoi în camera mea unde să stau pentru mult și bine. Dar un gând mă oprește. Oricum nu mai vine azi acasă nimeni. E revelionul. Mereu am iubit ziua asta. Îmi plăcea să privesc cum artificiile se răspândesc pe cer în culori frumoase când eram mică. Era singura zi din an când ieșeam în oraș cu adevărat. Luke mă ducea în fiecare zi la festivalul pregătit ce era în centrul orașului. Dar acum Luke nu mai e.
Deschid cu grijă ușa camerei lui Luke, iar mirosul ce se răspândește prin aer îmi amintește de el. Și de Amanda. Mă strâmb și ignor asta. Mă duc spre dressingul lui și apuc un hanorac. Îl aduc la pieptul meu și îi inspir mirosul. Deși mi-aș dori să spun că în aceste zile mi-a mai trecut de el, nu e așa. Îmi e dor să îi văd fața. Îmi e dor de el. Începusem să cred în ceea ce îmi spunea Amanda. Că eu vreau doar atenție. Dar fiecare părticică din corpul meu dezaprobă asta. Au trecut câteva zile, dar dorul pe care îl simt e insuportabil. Nu știu dacă el simte același dor. O parte din mine speră la un răspuns pozitiv. Iar cealaltă știe că mă mint singură.
Las hanoracul la locul lui și mă pregătesc să ies resemnată. Ar trebui să uit tot. Să uit tot ce mă făcea Luke să simt. Pentru că nu voi mai simți asta mult timp. Nu mai are rost să lupt pentru el. Deși mi-aș dori să am ocazia să-i spun ceea ce simt pentru el. Nu că ar schimba ceva, dar măcar voi fi împăcată. Când vreau să apuc clanța ușii, aceasta se deschide. Rămân blocată și nu știu cum ar trebui să mă teleportez la mine în cameră.
- Ce cauți la mine în cameră?
Totul său indiferent îmi face inima să se rupă. Îmi ridic capul și îmi fac curaj să îl privesc. Mare greșeală. Arată iritat. E iritat de prezența mea.
- Unde sunt restul?
- Nu e treaba ta. Poți să pleci acum?
Îmi vorbește rece, de parcă nu am fi avut un trecut împreună. De parcă sunt o necunoscută cu care s-a trezit în casă.
- Nu vreau să plec. Șoptesc.
- De ce vrei să rămâi? Ți se pare că doar simpla ta prezență mă va face să îți mai dau o șansă? Am nevoie de mult decât atât.
Mă ocolește și intră în cameră. Rămân cu fața la ușă. Încerc să-mi controlez respirația pentru a nu o lua-o la goană. Ar fi trebuit ca simpla mea prezență să îl facă să se răzgândească. Pentru că, de fiecare dată, simpla lui prezență m-a făcut să îl iert. Doar pentru a putea fi împreună.
- Ai de gând să mă părăsești?
Întreb fără vlagă. Îmi închid ochii din cauză că încep să mă înțepe.
- Deja am făcut-o. Mormăie.
Mă întorc fața spre el. Doare mai tare când o spune el. Îmi pun mâna în locul unde e inima mea și stâng ușor de materialul îmbrăcămintei mele.
- Ai promis că nu ai să mă părăsești niciodată.
Vorbesc mai mult pentru mine. Mă dau cu un pas în spate când îi întâlnesc privirea rece. Niciodată nu m-a privit așa. Niciodată nu m-a făcut să simt golul din pieptul meu. Niciodată nu m-a făcut să mă simt ca un nimic. Își ia privirea de pe mine și caută un hanorac pe care îl îmbracă din câteva mișcări. Mai scoate unul pe care așază frumos. Mă privește din nou și își ridică o sprânceană.
- De ce încă ești aici?
- De ce ești atât de indiferent cu mine?
Nu îmi recunosc vocea. Sună atât de...slabă.
- Îți arăt că în viață nu le poți avea pe toate.
Dar eu nu am nimic!
Vrea să treacă pe lângă mine, dar îi blochez calea. Nu vrea să îmi mai vreo șansă. Nu vrea să mai audă de mine. Nu mă mai iubește. L-am pierdut cu totul și știu că nu pot face nimic pentru a-l câștiga înapoi. El are o viață frumoasă. De ce și-ar încurca-o cu una ca mine? Trebuia să îmi dau seama că asta nu va ține mult. Nu trebuia să mă atașez de el. Dar acum e prea târziu pentru a da înapoi.
- Am înțeles. Tot ce eram noi atunci, acum nu mai suntem. Dar totul a început pentru că eu nu am vrut să-mi recunosc sentimentele. Și adevărul e că nu sunt pregătită să le spun. Dar cred că ai dreptul să știi.
Vorbesc și observ că îi captez atenția.
- Vorbește.
Mă îndeamnă, iar eu inspir adânc. Îmi închid ochii și îmi caut curajul.
- Îmi spui, sau doar vrei să-mi pierzi timpul?
- Îmi e greu! Nu e atât de ușor. Vreau să îți spun asta doar pentru că știu că deja te-am pierdut, dar îmi e dificil.
- Atunci lasă-mă să plec!
Îmi pun mâinile pe față. Nu știu cum să o spun. Nu știu de ce mă tem. Nu mai am cum să înrăutățesc situația. Dar să îi recunosc lui asta e ca și cum mi-aș recunoaște pe deplin că îl iubesc. Nu ar mai fi cale de întoarcere.
Mă apucă de umeri și mă dă la o parte din fața ușii. Iese din cameră. Nu! Nu pot lăsa asta așa! Nu pot rămâne cu întrebarea "ce s-ar fi întâmpla dacă îi spuneam"! Ies din cameră după el și vorbesc din nou.
- Bine! Vrei să știi motivul pentru care îmi ascundeam sentimentele? Vrei să știi de ce mă acționam așa de la o vreme? Chiar vrei știi?
Aproape strig. El se oprește și se întoarce cu fața spre mine. Mă privește curios. Capul mi se învârte și simt cum corpul începe să îmi tremure. Dacă nu am să vorbesc acum, el nu mă va mai asculta niciodată.
- Pentru că sunt îndrăgostită de tine! Spun într-un final iar el nu schiteaza nimic.
Hello! Am ajuns la capitolul patruzeci. Sunt ceva capitole. Vreau să mulțumesc pentru suportul vostru şi pentru ca încă îmi citiţi cartea. *Scuze pentru greșelile eventuale*