Urăsc să-mi petec timpul la mine acasă de când avem vizitatori. Candice și Liam îmi vorbesc numai dacă au ceva să-mi reproșeze. În rest toată atenția i se dedică Amandei. Nu mai pot suporta o secundă din a auzi cât de specială e ea. Așa că acum mă aflu cu Derek la mine în cameră. Nu știu ce părere să am despre el. Îmi place de el mai mult decât de restul totuși.
- Camera ta e mai drăguță decât a mea. Remarcă el.
- Camera ta nici nu e camera ta. E o cameră de oaspeți.
Pufăie și se așază la marginea patului. Când mă uit la el îmi amintesc de Luke. Poate din cauză că seamănă foarte bine. Arată ca un Luke mai mic. Doar cu câteva trăsături diferite. Mă întreb cum arăta Luke când era un copil. Nu mi-a arătat nicio poză de când era mic. Am crezut că nu are. Nici eu nu am. Dar acum cred că el a încercat să își ascundă trecutul de mine. Nu mi-a vorbit niciodată de el. Nu mi-a spus nicio poveste despre viața lui dinainte de mine. Nici nu am crezut că are părinți.
- Tu și Luke vă înțelegeți bine?
Întreb dintr-o dată. Derek aproape tresare la întrebarea mea. Mă gândesc că motivul principal pentru care nu mi-a spus de familia lui e pentru că nu se înțelegea bine cu ea. În așa fel nu a crezut că e elementar să știu.
- O făceam. De când a dat bir cu fugiții relația noastră frățească a cam ruginit.
- Cum adică?
- Adică nu a mai suportat responsabilitățile de acasă. Așa că a plecat imediat ce a împlinit optsprezece ani. Nu știu dacă ar trebui să îl fac slab sau puternic. Mereu a fost prea multă presiune pe el. Știi tu, părinții noștri voia ca el să exceleze în toate. Nu a fost niciodată fericit cât timp a stat în aceeași casă cu ei.
Ce-i drept părinții lui nu sunt deloc persoanele cu care ai vrea să-ți petreci timpul. Oare lui Luke îi e greu să vorbească despre asta? Oare nu are destulă încredere în mine încât să-mi spună?
- Sună îngrozitor.
- El părea să se descurce. Chiar îi făcea mândri pe părinții noștri. Tata la fiecare reuniune de familie aducea vorba de el. La început eram puțin gelos. Dar mă bucur într-un fel că ei nu am pus presiune pe mine. Eu am avut voie la o viață. Luke nu. Sunt fericit că a plecat și și-a construit viața lui. Dar mi-aș fi dorit să nu mă bage și pe mine în aceeași oală cu restul.
Vreau să îl ajut pe Luke. Mă întreb cum se simte acum, când părinții lui sunt din nou sub același acoperiș cu el. Nu vreau să fie nefericit.
- Pot să te întreb ceva, Izabella?
Derek își înclină capul într-o parte în timp ce mă privește. Dau afirmativ din cap.
- Luke a venit aici pentru libertate. Așa că nu văd cu ce scop ar adopta pe cineva. Te rog, fi sinceră. Care e relația ta cu el?
Relația mea cu el? Relația noastră nu e nimic. El devine din ce în ce mai distant după ce ne-am sărutat. Probabil regretă asta atât de tare încât nu mai poate să fie la fel cu mine. Am crezut că totul va fi ca înainte. Dar el mă ignoră de la incidentă de azi dimineață.
- Nu m-a adoptat pentru a fi fiica lui. Nu îl consider pe Luke tatăl meu. Dar e totuși singura persoană pe care o am. El e familia mea.
- Înțeleg.
Zâmbește slab și se ridică. Vine spre mine. Într-un moment neașteptat mă ia în brațe. Sunt confuză, dar îl înconjor și eu cu brațele. Nu știu pentru ce e asta, dar chiar aveam nevoie de o îmbrățișare acum.
- Fratele meu e o persoană complicată. Vei avea nevoie de o sută de îmbrățișări odată ce faci parte din viața lui. Dacă te consideri o persoană slabă, mai bine ai sta departe de el.
Mă încrunt. Nu cred niciun cuvânt din ce spune el. Vrea doar să mă sperie. Luke nu mi-a făcut niciodată rău. Mereu a fost drăguț cu mine. M-a făcut să mă simt iubită. M-a salvat de la viața mizerabilă pe care o aveam.
- Ai putea veni cu mine, de exemplu. Mereu am fost fratele mai dorit. Știi tu, puternic, fermecător, cuceritor.
Se umflă el în pene. Îmi dau ochii peste cap și mă dau mai în spate. Da, cu siguranță Derek e fratele mai arogant.
- Va trebui să te refuz.
- Pierderea ta.
Chicotesc. Cu siguranță nu voi pierde mare lucru. Chicotește și el. Nu îl pot lua deloc în serios. Nu știu când glumește sau când e serios. Conversația pe care am avut-o a fost măcar puțin tratată cu seriozitate de el?
- Ei bine, eu trebuie să plec. Nu toată lumea stă închis în ca tine.
Desigur. Sunt sigură că Derek deja știe mai bine orașul decât bine. Îi fac cu mâna, iar el pleacă. Mă așez pe pat și expir zgomotos. Ce am să mă fac cu Luke? Am încercat să mă distrag de la gândurile cu el. Dar mereu ajung să vorbesc numai despre el. Lumea mea se învârte în jurul lui și nu știu cum să opresc asta.
Dacă există vreo șansă ca eu să fiu îndrăgostită de el, trebuie să pun stop acum. Nu m-ar duce decât la durere. Luke are deja o soție. Mi-a spus deja că nu mă vrea nici măcar fizic. Mi-aș semna singură sentința la moarte dacă aș avea sentimente pentru el.
Telefonul îmi bipăie. E un mesaj. Marco. E un drum spre mine. Scriu că nu mai putem face proiectul și mai bine l-am lăsa pe altă zi. Dar nu trimit mesajul. Mă uit la el și la butonul de trimitere. Șterg mesajul. Poate proiectul mă va face să uit de problemele pe care le am.
Cobor. În sufragerie nu mai e nimeni. Însă le aud vocile din bucătărie. Sunt ușurată că nu trebuie să mă fac văzută. Nu după mult timp aud un ciocănit la ușă. Deschid, iar Marco stă în fața mea. Mă salută în timp ce îi fac loc să intre.
- Urmează-mă.
Iau spre camera mea cu el pe urmele mele. Ne punem pe jos, pentru a avea mai mult spațiu. Marco își ia ghiozdanul și își scoate laptopul.
- Ai spus că nu ai mai făcut un proiect. Așa că mă ofer să fac eu treaba mai grea. Tu doar caută câteva informații pe net.
Dau din cap și apuc și eu laptopul meu. Nu vreau ca Marco să facă toată treaba. Nu ar fi drept. Însă nici nu știu să fac un proiect. Și nu vreau să își pună încrederea în mine degeaba.
- Cum mai merge treaba cu băiatul de care îți place?
Îmi ridic capul din laptop și îl privesc urât. Știu că habar nu are că persoana pe care o bănuiesc că sunt îndrăgostită e chiar tatăl meu. Dar tot mă enervează faptul că presupune că îl plac.
- Nu îmi place de nimeni! Mă răstesc.
Marco mă privește printre gene și zâmbește ușor.
- Bine atunci. Cum merge treaba cu băiatul pe care nu îți place?
Pufăi. Nu îmi place de Luke. Nu în felul ăla. Doar pentru că îmi place felul în care mă atinge și mă face să mă simt bine când e lângă mine, nu înseamnă că îl iubesc. E doar o atracție fizică probabil. Va trece în puțin timp.
- E complicat. Nu sunt sunt îndrăgostită de el. E altceva.
- Altceva ce?
- Nu știu. Altceva.
Dau din umeri. Marco începe să râdă.
- Atât de nașpa e băiatul ăla de nici nu vrei să accepți că îl placi?
- Nu îl plac!
Îmi aruncă o privire ironică în timp ce încercă să nu mai râdă. Îmi stâng mâinile la piept.
- Atunci de ce vrei să știi de ce ești îndrăgostită?
- Ca să știu dacă sunt. Și am aflat că nu sunt.
Mint eu. Dar ce pot face altceva? Poate dacă nu bag în seama trece. Ca orice problemă.
- Bine, bine Iza. Cum zici tu.
Îmi mai aruncă o privire cu subînțeles și se uită din nou la laptop.
- E drăguț la tine. E liniște.
De data asta nu se mai uită la mine. Tastează ceva.
- Pot să îți zic un secret? Vorbesc după ceva timp.
Marco lasă laptopul se o parte și îmi acordă toată atenția mie.
- Când am fost mică mi-am petrecut ani întregi în întuneric și liniște. Acum urăsc asta.
- Pot să îți zic și eu un secret?
Dau din cap. El expiră încet. Nu pare pregătit să îmi spună un secret. Îl văd agitat.
- Părinții mei s-au căsătorit din cauză că eu m-am născut. Nu au vrut să cresc doar cu un părinte așa că au ajuns la un compromis. Doar că tata mereu pleca de acasă și se întorcea acasă după luni de zile. Și era acasă mereu se certau.
Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă. Cuvintele îi ies greu. Familia lui e groaznică. Nu aș crezut că el trece prin așa ceva. E mereu atât de vesel. Cum poate fi așa?
- Îmi pare rău, Marco.
Îi spun cât pot de sincer. Îmi zâmbete slab. Faptul că are încredere în mine încât să-mi spună aceste lucruri mă încălzește. Nu am mai avut prieteni. În afară de Luke, nu am comunicat cu nimeni. Nu vreau să o dau în bară cu asta.
- Părinții mei nici măcar nu m-au iubit. Abia așteptau să scape de mine. Erau prea săraci ca să aibă grijă și de mine. Așa am ajuns să fiu adoptată de Luke.
M-au născut ca să mă vândă, iar Luke voia să mă cumpere ca sclavă sexuală, aș mai putea adăuga. Dar aceste adevăruri încă nu sunt pregătite pentru a fi divulgate. Eu nu sunt pregătită.
- Măcar știm că avem ceva în comun.
Șoptește el. Oftez. Da. Avem în comun problemele noastre de familie. De ce nu putea fi altceva? De ce nu putea fi cititul sau uitatul la seriale? De ce tocmai atât de trist și dezamăgitor.
- Nu am pe nimeni. Am fost pe cont propriu toată viața, Iza. Știi cum se simte asta? Ca naiba! Am încercat să ignor. Am vrut să pară că eu aleg să fiu singur. Dar eu nu sunt așa.
Cu fiecare propoziție spună mă simt mai înțeleasă. Mereu am crezut că îmi e menit să fiu singură. Că unii oameni pur și simplu se nasc pentru a fi singuri. Dacă chiar așa e, mi-am găsit partenerul cu aceeași soartă.
Îl îmbrățișez. Vreau să îi ofer confort. Știu cum e să tânjești pentru o simplă atingere empatică. Știu cum e să nu ai nimic. Iar în acele momente chiar am avut nevoie de îmbrățișare. Marco își lasă capul pe umărul meu și mă trage mai aproape de el.
- Nu ești singur, Marco. Promit că de acum nu vei mai fi singur.
Mormăie ceva. Să te deschizi în fața unei persoane e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am experimentat. Un an mi-a luat să îi spun lui Luke tot despre viața mea când am stat cu părinții mei. Sunt recunoscătoare lui Marco că a avut încredere în mine.
Un sunet ne face pe amândoi să ne întoarcem capurile. Luke stă în fața ușii, cu gura aproape căscată. Realizez imediat că sunt urcată în poala lui Marco, mult prea aproape de el. Revin la locul meu imediat. Luke încă nu zice nimic.
- Umm... cred că ăsta e momentul în care eu trebuie să plec.
Marco își strânge lucrurile și se ridică. Îmi aruncă un zâmbet și o ia pe lângă Luke. El doar se uită cum pleacă. Își mută privirea apoi pe mine. Îi pot citi iritarea de pe față. Și eu sunt iritată. Noul meu prieten tocmai îmi spunea viața lui.
- Presupun că ăsta e felul în care voi faceți un proiect, nu?
Vorbește într-un final. Mă ridic de pe podea și își privesc sfidătoare.
- Aveam o conversație importată pe care tu tocmai ai stricat-o.
Pare surprins de răspunsul meu. Închide ușa în timp ce se apropie mai tare de mine.
- O conversație importată?
- Da! Nu înțeleg care e problema.
- Erai urcată pe el, Izabella!
- Și ce? Nu aveai nicio problemă când eram urcată pe tine.
Am vorbit prea mult. Trebuie să învăț când să îmi țin gura închisă. Luke mai are puțin și explodează. Vrea să spună ceva, dar nu scoate niciun cuvânt. Răsuflă.
- Am o problemă cu asta! Sunt atâtea probleme cu asta.
- Care e problema?
Mă răstesc. Eu nu văd nicio problemă. Să fiu aproape de el mi se pare ceva atât de firesc. De ce trebuie să existe pentru el mereu o problemă? De ce nu mă poate iubi și gata?
- Nu asta e relația pe care noi ar fi trebui să o avem. Noi nu ne putem atinge în feluri atât de indecente. E atât de imoral și atât de ilegal!
- Nu, Luke! Nu vreau să știu care e problema cu asta. Vreau să știu care e problema ta cu asta!
Se blochează. Mă privește și simt cum mi se înmoi genunchii. Inima în bate atât de tare și aș vrea să îmi lipesc gura pentru a fi incapabilă din a mai scoate asemenea prostii.
- Ce vrei să spui cu asta?
Spun că un site spune că sunt îndrăgostită de tine, iar tu nu vrei nici să ne sărutăm.
Nu mai răspund. Nu știu ce vreau să spun cu asta. Nu știu ce simt. Nu știu absolut nimic. Vrea să spună ceva, dar își închide gura înapoi. Se întoarce și pleacă. Pur și simplu mă lasă singură. M-am saturat de situația în care ne aflăm. Suntem penibili. Sau poate că doar eu sunt. Dar gândul că acel site are dreptate îmi dă fiori și vreau să nu fii aflat asta. Îmi doresc atât de mult să mă înșel. Cum îi voi spune lui Luke că sunt îndrăgostită de el când plănuiește să facă nunta cu o altă femeie?
Fug. Fug de problemele mele. Fug de Luke. Fug de mine. Ies din casă desculț și nu încetez să fug. Fug până sunt sigură că îmi va fi greu să găsesc înapoi drumul spre casă. Poate ar trebui să o iau de la capăt. Să îmi fac o viață nouă și să uit de Luke până nu va uita el de mine. Mă înfiorez. O viață fără el mi se pare mult prea dureroasă. Face parte din mine acum. Nu pot să mai ignor asta. Dar ce aș putea face altceva? Îmi e prea teamă să îmi recunosc aceste sentimente ce se amplifică pe zi ce trece mai mult.
* Scuze pentru eventualele greșeli*