Iapa fornăia neîncetat, iar tropotul copitelor sale pe pământul tare ca piatra parcă era un fel de a arăta vântului cât de dornică era să primească o briză răcoroasă care să-i alunge transpirația de pe trupu-i musculos.
Lamarei își scutură capul. Coama albă biciui aerul și sperie muștele care voiau să i se ospăteze din sudoarea sărată. Rhyion își luă o mână de pe hățuri și îi mângâie liniștitor gâtul, apoi privi în zare, la pădurea ce părea că nu se mai termină. Deși codrul era umbrit de coroanele bogate ale arborilor și copacilor seculari, nădușeala îi lipea și lui hainele de piele. Se aplecă și luă plosca agățată de harnașament, îi înlătură dopul de plută și bău cu nesaț din apa ce nu mai era atât de rece ca înainte.
În stânga lui, la câțiva pași depărtare, Narradel făcea același lucru. Părul lui lucios și lung era fleașcă, deși îl prinsese cât de sus putea. Rhyion și-l simți pe al său lipit de ceafă și de tâmple.
— Mereu e așa cald în Kattianon? își auzi tovarășul întrebând.
Primi răspunsul de la mâna dreaptă a prințesei Ianthine, care își trase calul mai aproape de al lor.
— Numai în sezonul secetos. Marea lui Ogeboro nu prea aduce vânturi reci pe aici. Le trimite în Ținuturile Feral. Unii spun că e felul lui de a ne pedepsi pe toți: pe unii cu secetă, pe alții cu furtuni.
— Cine e Ogeboro? Narradel întrebă iar.
— Depinde pe cine întrebi, ai să auzi lucruri diferite. Că e primul elf apărut pe Pământ, că e un spirit care s-a refugiat în ape... Cine știe? Surane ridică din umeri.
Rhyion își șterse sudoarea de pe frunte cu podul palmei. Își îndreptă atenția spre Ianthine, care mergea tăcută în fața alaiului, părând a fi atentă la tufișurile ce păreau mișcate de creaturi invizibile, ca și cum cineva ar fi tras cu urechea la discuțiile lor. Cu toate astea, era sigur că elfa îi ascultase tot timpul, chiar dacă nu scosese niciun cuvânt de când plecaseră din Austreverg.
— De ce aveți o coroană de spini? puse întrebarea. De ce nu din aur sau din obsidian?
Urmări cum Surane privi prințesa, neștiind dacă avea voie să le destăinuie acest lucru. După o lungă perioadă de tăcere, în care numai ropotul cailor se auzi, cea din urmă își umezi buzele și începu să vorbească:
— E printre singurele lucruri pe care am reușit să le salvăm din Ținuturile Feral. Se spune că e făurită dintr-un copac care părea că ascunde în trunchiul său întreaga lume. Atât de măreț era. Alții cred că arborele e casa divinităților. Cu mii de ani în urmă, zeii s-au războit între ei, iar cei care au fost răpuși s-au transformat în păsări măiestre. Crengile copacului erau mereu împânzite de ele. Dar asta poate să fie doar un basm, din moment ce nimeni nu l-a zărit cu proprii ochi. Cu toate astea, sărbătorim păsările sahele și fresaie. Elfii din Ținuturile Feral cred că sunt zeii reîncarnați.
Rhyion dădu din cap. Știa acest lucru, bineînțeles. Ar fi știut și felul în care cei trei elfi de lângă el ar fi murit și care ar fi fost ultimele lor cuvinte dacă ar fi vrut – până la urmă, el era una dintre cele mai vechi forme de existență din întreg universul, creat înaintea pământului, înaintea apei, înaintea cerului. Înaintea tuturor. Dar se plictisise să își petreacă restul zilelor nesfârșite cunoscând fiecare secret al lumii, fiecare gând. Cunoscând totul. Așa că îndepărtase această parte atotștiutoare a sa într-un colț întunecat și sumbru al ființei sale, preferând să se lase surprins de soarta tuturor lucrurilor care îl înconjurau, până când i-ar fi venit timpul să își ducă la bun sfârșit misiunea. Ajunsese să își dea seama că era mult mai plăcut așa. Mult mai interesant. Mai provocator.
O lovi ușor pe Lamarei – pe Gloria lui – cu călcâiele, mânând-o să facă vreo patru pași repeziți. Ianthine își încleștă degetele pe hățurile armăsarului său, dar nu zise nimic.
O studie atent, în colțul ochilor.
Nu era cea mai frumoasă elfă pe care avusese ocazia să o întâlnească. Nu era nici măcar în topul creaturilor pur și simplu fermecătoare. Dar era ceva la ea care îl atrăgea, care îl instiga să afle mai multe. Poate simplul fapt că nu era ca restul elfelor. Nu inspira eleganță și rafinament, ci hotărâre și teamă. Poate faptul că își răsese jumătatea dreaptă a capului și lăsase ca părul să-i atingă umerii numai în partea stângă îi dădea acel aer înfricoșător. Însă nu i se vedea scalpul, ci din contră, încă ar fi putut să își treacă degetele prin șuvițele mici rămase. Rhyion se întreba mereu dacă era la fel de mătăsos precum arăta.
Ochii săi cenușii îl scrutară o clipă. Erau și ei parcă pustii. Lipsiți de emoție. Ca o piatră.
— Aveți și voi zei în Imperiul Hameniel?
Rhyion aruncă o ocheadă peste umăr, unde Narradel mergea la trap alături de Surane. El avea un singur Creator, dar, încă de când se oprise acolo, cu zeci de ani în urmă, trebuise să le preia obiceiurile și credințele.
— Avem, răspunse clar. Doar câțiva. Învățăturile noastre vin din scrieri antice dăruite de fiica lor, Zihenia, când s-a pogorât pe pământ, moment considerat drept începerea vieții. Venerăm zihenismul prin figurine și ritualuri menite nouă să comunicăm cu zeii și să primim de la ei putere.
— Pe noi ne aleg zeii la naștere și ne suflă putere în sânge, Ianthine afirmă, oarecum mândră.
— De ce?
— Poate că au planuri mărețe cu noi.
Meluzinul își abținu un râset. Se îndoia că acele divinități mai aveau lucruri bune de oferit. Le cunoștea prea bine și le știa gândurile. Cu unii dintre ei luptase chiar și cu mii de ani în urmă. Pe mulți chiar el îi trimisese în negură. Chiar și pe zeul Osion al morții și al haosului, protectorul prințesei. Totuși, echilibrul naturii trebuia menținut, iar fără magie și fără influența lor, orânduiala lumii s-ar fi zdruncinat.
Poate că zeii nu mai erau în viață, dar rămășițele puterii lor încă era necesară. Și bună, și rea. Și distrugătoare, și roditoare. Nu exista bine fără rău și nici rău fără bine. Nu exista fericire fără tristețe și nici tristețe fără fericire. Orice lumină are nevoie de întuneric și întunericul de lumină. Nimic nu există fără opusul său.
— Să adăpăm caii, elfa spuse dintr-o dată.
Rhyion aproape că tresări. Pentru multe clipe îndelungate, uitase de zăpușeala ce plutea prin aer și de sângele ce părea că îi clocotește prin vene. Privind în față, se trezi în fața unui pârâu ce curgea învolburat spre o vale ce se pierdea în inima pădurii. Narradel sări într-o clipită din spinarea calului și îngenunche la malul întinderii de apă.
Când își așeză piciorul în scărița harnașamentului, meluzinului nu îi putu scăpa privirea sceptică pe care Surane i-o aruncă prințesei. Cu toate astea, coborâră și ele și traseră caii de căpestre spre pârâu.
Lamarei fornăi nerăbdătoare și își afundă botul în apă. Rhyion clăti plosca și o umplu, apoi se delectă cu lichidul rece ca gheața. Avu impresia că abia atunci își veni în simțiri, de parcă moțăise întreaga zi. Companionul său scăpă un sunet ce arăta același lucru și își udă fața și părul cu stropi răcoritori.
Ianthine își șterse buzele cu dosul palmei și se întoarse spre ei. Surane își ținea degetele agățate de găicile pantalonilor și mesteca nepăsătoare un fruct sălbatic pe care îl găsise pe jos.
— Acum... ce ar fi să ne spuneți ce ați discutat cu tata? Ce căutați în Kattianon?
— O căutăm pe sora mea, Narradel spuse brusc. E împărăteasa Imperiului Hameniel și lipsește de mai bine de un an.
Elful se încruntă când își auzi propriile cuvinte. Rhyion își drese glasul și le privi furios pe cele două.
— Ați pus ceva în apa asta?
— Nu am pus nimic. Doar că are câteva efecte miraculoase, iar cei care o beau vor spune numai adevărul. Se pare că ținutul ăsta nu e chiar atât de lipsit de magie, până la urmă, Ianthine rosti fără vreo urmă de emoție.
— Ai fi putut să ne întrebi frumos. Sunt sigur că am fi avut o conversație plăcută.
— Mi-ați fi spus adevărul, fără ocolișuri?
— Nu.
— Atunci nu regret nimic. Dacă sora ta e împărăteasă, atunci tu ești un prinț. Ce păcat! La cum e relația dintre voi, aș fi crezut că tu ești prințul aici, generale.
— Poate că unii nu se fălesc că fac parte din familiile regale, Narradel pufni, strângându-și brațele la piept. Tu ar trebui să știi asta mai bine decât oricine, lu-aidhe.
Ianthine își sprijini spatele de trunchiul unui arbore. Surane continuă să mestece fructele, însă își mutase mâna pe mânerul unuia dintre pumnalele gemene pe care le ținea agățate de centură. Rhyion nici nu realiză că și el își dusese din instinct mâna pe sabie.
— Am fi știut dacă o împărăteasă ar fi ajuns în Kattianon, de bunăvoie sau nu. Hoții ar fi cerut recompense, vracii ar fi făcut ritualuri sângeroase. Și sunteți numai voi doi până acum. Cum plănuiți să o găsiți?
Meluzinul își încleștă dinți. Nu îi plăcea să își dezvăluie toate secretele, dar până la urmă, prințesa tot ar fi aflat. Era prea isteață pentru propriul său bine.
— Am plecat să căutăm aurul din pământurile Daciei, se decise să îi spună.
Narradel nu făcu decât să dea cu picioru-n apă. O văzu pe Surane arcuindu-și surprinsă sprâncenele.
— Nu mai aveți aur în imperiul vostru?
— Nu e nevoie să te prefaci că nu știi nimic, Ianthine. Sunt destul de sigur că ai auzit de puterile lui. Că îndeplinește dorințele celui care îl găsește, că oferă abilități nemaivăzute... asta dacă nu îți tulbură mințile mai întâi.
Nu putu să nu observe curiozitatea ce luă naștere pe chipul ei, oricât încercă să mascheze asta. Ceva în ochii săi goi se schimbă; o sclipire apăru, flămândă și greu de îndepărtat.
— Nu ați fi primi care ar pleca în căutarea aurului. Și nici ultimii care nu s-ar întoarce. Ținuturile Daciei sunt sălbatice și primejdioase, oamenii de acolo sunt adevărați eretici. Iar câmpiile sterpe din Moesia și mlaștinile sunt greu de străbătut.
— O să intrăm în Dacia prin nordul Shavoriei.
— Atunci o să muriți înainte să ajungeți acolo, mâna dreaptă a prințesei începu să râdă.
— Orice pentru împărăteasa noastră, Narradel o înfruntă, privind-o sfidător.
— Ce păcat! Nu crezi, lu aidhe-Ianthine? Ca lumea să piardă așa războinici ca ei înainte să își atingă scopul...
— Ce păcat, într-adevăr... elfa mormăi gânditoare.
Își înălță bărbia, simțind cum un rânjet ca un șarpe iscoditor i se întinde pe chip. El și Narradel nu fuseseră singurii care băuseră apa din pârâu – le văzuse pe amândouă făcând același lucru. Și putea ghici unde era mintea prințesei în acele clipe.
— Ce dorință ai vrea să îți fie îndeplinită dacă ai găsi aurul, Alteță? o întrebă și nu încercă să își ascundă curiozitatea răutăcioasă.
Rhyion avea câteva idei, pe care le intuia din cele auzite. Prințesa ori și-ar fi dorit să se întoarcă acasă, în Ținuturile Feral, ori ar fi cerut ca fratele ei să-și recapete vederea. Sau ca regele sirenelor încornorate să-și primească perlele și coarnele înapoi, ca să poată merge pe pământ în timpul nopții.
Și știind că nu putea să mintă, Rhyion ardea de nerăbdare să afle care dintre cele trei dorințe insemna mai mult pentru elfă. Doar că nu mai apucă să audă niciun cuvânt venit din partea ei. Îi văzu urechile tresărind, iar o clipă mai târziu, degetele îi erau strânse în jurul chakramurilor, muchiile lor ascuțite lucind ca diamantele sub razele soarelor. Surane își scoase și ea pumnalele, punându-și un picior în fața celuilalt și luând poziția de atac, deși nu se zări nimic care să îi pună în pericol.
Narradel își scoase și el sabia, ezitând. Meluzinul nu avu decât să-și ia arcul din spinare și să tragă o săgeată din tolbă.
— Ce ai auzit? războinica întrebă nedumerită și alarmată.
Ianthine mârâi.
— Rebeli.
Nici nu apucă să pronunțe ultima literă, că un urlet ca de animal răsună în întreg codrul. Rhyion abia avu timp să-și dea capul pe spate și să-și îndrepte arcul spre bărbatul ce se aruncase din coroana bogată a unui stejar, care îi camuflase prezența până atunci. Sageata sfârâi când se frecă de coardă și îi pătrunse cu ușurință jacheta din piele groasă, uzată.
Se prăbuși la picioarele lor într-o baltă de sânge, împroșcându-le cizmele și pantalonii. O duzină de oameni răsări din tufișuri și din spatele stâncilor imediat după aceea.
— Îi omorâm? Narradel întrebă, fluturându-și sabia în stânga și în dreapta, ca într-o legănare letală.
— Sunt ai noștri, Ianthine îi avertiză.
Nu își dădură seama ce voia să spună. Erau ai lor în sensul că erau cetățeni și nu trebuiau să se atingă de ei? Sau...
Alungă varianta din minte când le văzu pe cele două luându-și avânt spre bărbații și femeile deopotrivă, îmbrăcați în haine pământii și verzi, cu glugi largi și curele ce le strângeau mijlocul și brațele ca niște pânze de păianjen. Surane începu să lovească nemiloasă cu cele două pumnale: în timp ce lama unuia sfârteca mușchii ca pe niște bucăți de carne stricată, vârful celuilalt se adâncea prin sânge și prin oase, luând cu el toată suflarea pe care o găsea.
Un chakram zbură prin aer. Rhyion își întoarse privirea chiar când capul unei femei se dezlipi de umeri, iar trupul continuă să mai alerge câțiva pași înainte de a se împiedica de rădăcina unui copac și de a cădea fără vlagă. Cercul de fier și de bronz se întoarse în mâna prințesei, acoperit de vâscozitatea stacojie. Îl lovi de celălalt, de parcă scânteile ce ieșiră din muchiile lor le-ar fi încărcat cu și mai multă energie.
Se folosi de ele ca de niște săbii, doborând doi bărbați care țintiră spre ea în același timp. Îl lovi pe altul cu calcâiul în măruntaie, împingându-l spre trunchiul unui copac. Un pumnal îi străpunse imediat pieptul și îl ținu acolo ca pe o cârpă.
Totul se termină atât de repede, încât Rhyion avu impresia că abia de clipi o singură dată. Corpurile fără viață îi înconjurau ca un inel de ciuperci, iar sângele spoia arborii și frunzele, scurgându-se de pe ele ca niște picături de ploaie.
O singură femeie care părea mai mult o fetișcană rămase vie și dădu să se retragă când se văzu singură, însă coapsa îi fu tăiată de muchia unui chakram și se prăbuși în genunchi, urlând. Ianthine se îndreptă spre ea și, prinzându-i gulerul jachetei în pumni, o ridică spre ea ca și când ar fi fost o pană.
— M-am săturat de toate jocurile voastre, mârâi furioasă. Spune-mi unde e liderul vostru.
Fata nu făcu decât să o scuipe direct în față, umplându-i chipul cu sânge și pământ. Avu impresia că ochii prințesei sfârâiră ca doi cărbuni încinși.
— Țara asta nu e a voastră, rebela pufni. O să ne-o luăm înapoi, iar voi veți urmări cum vă distrugem, rând pe rând.
— Ai putea să ușurezi lucrurile. Știi că nu aveți nicio șansă împotriva noastră. Spune-mi!
— Mai bine las ciorile să mă mănânce de vie.
Ianthine rămase neclintită pentru câteva momente. Rhyion avu impresia că are în fața sa personificarea însăși a morții: sângele care i se scurgea pe brațe, mâhnia ce clocotea deasupra ei ca un nor de ploaie, venele ce i se umflau pe mâini și pe frunte... sora sa, Osondrea a Morții, nu era nimic pe lângă Ianthine în acea clipă.
— O să-ți dorești să te fi omorât acum, copilă! îi spuse înainte să îi dea drumul și să îi împietrească încheieturile și gleznele, asemenea unor cătuși.
Apoi se duse spre iapa Suranei și luă din desagă o funie cu care o legă pe fată, iar capătul celălalt îl strânse de șaua armăsarului său.
Spaima ce luă naștere în ochii mici ai rebelei fu nimic în comparație cu țipetele ce îi răsunară din gâtlej când Ianthine sări în spinarea calului și îi dădu pinteni, târând-o încă vreo două ceasuri până în Selastenn, prin nămol, pietriș, ghimpi și urzici.