13 octombrie 2011, Huntertown, USA
Lola
- Hai! Porneşte! Porneşte maşină stupidă! De zece minute mă chinui să pornesc motorul maşinii şi nimic! Nu vrea să meargă. Dacă mă prinde tata că i-am luat maşina, mă închide în casă o lună, dar nu vreau să fiu singura care merge pe jos la şcoală. Am izbit mâinile de volan şi am claxonat din greşeală, iar o bătrânică, noua mea vecină, care îşi plimba căţelul s-a speriat şi s-a uitat nu prea prietenoasă la maşina tatei, bolborosind să merg undeva unde s-ar putea să ajungă ea curând.
Am mai încercat o dată să pornesc maşina, dar am observat de ce nu se mişca: nu mai are benzină! Să nu uit să îi spun lui tati că maşina merge cu benzină, nu cu aer comprimat! Sau mai bine nu, asta ar fi o greşeală fatală. Am mai încercat încă o dată să pornesc maşina, dar l-am văzut pe tata ieşind din casă prin oglinda retrovizoare şi mi-am luat imediat geanta de pe scaunul de lângă şofer şi am zburat din maşină.
- Pa, tati! Să ai o zi bună! Am ţipat în timp ce alergam cât mai departe de el şi de maşină. În clipa în care va observa ce încercam să fac îi va ieşi cafeaua pe nas, daca nu s-a întâmplat deja asta când am claxonat din greşeală.
Am continuat să alerg, dar mi-am dat seama că nu voi câştiga nicio medalie şi am parcurs drumul până la liceu la pas, fiind deja obosită. De ce tocmai mie mi se intâmplă asta? De ce astăzi? Nu putea şi tata să mai întârzie câteva minute, sau măcar să pună benzină la minunatul lui Volkswagen Sharan gri. Doar îşi spală maşina în fiecare săptămână, moare dacă îi pune şi benzină?
Hoinărind pe străzile oraşului, am retrăit momentul când am aflat că ne mutăm. Îmi amintesc perfect când părinţii au dat buzna la mine în cameră să-mi dea vestea cea mare.
- Ne mutăm în America!
- Ha ha! Foarte amuzant... Mai fac ei glume, dar la ce feţe serioase au făcut, mi-am dat seama că de data asta era ceva serios. De cele mai multe ori încep să râdă înainte să termine gluma. Cum să ne mutăm în America? Sigur e America pe care o ştiu? Voi nici nu ştiţi engleză! De fapt, nu cred că ştiţi vreo limbă străină, le-am spus ridicând din sprânceană.
- Ne jigneşti! Ştim să vorbim engleza. Mi-a spus tata cu faţa lui de nu-o-face-pe-deşteapta-cu-mine.
- Ooo da, spuse domnul Mai Compiuter despre el şi doamna Mai Dochiument. Nici nu vreau să-mi aduc aminte ce chin a fost să vă învăţ să căutaţi ceva pe internet!
- Şi ţi-am dat subiect de discuţie cu prietenii: să te plângi că noi, părinţii, suntem o pacoste.
- Nici chiar o pacoste... Am spus-o cu cea mai bună faţă de caţeluş care o am. Doar că nu ar trebui să vă apropiaţi de vreun calculator sau laptop şi în niciun caz să intraţi pe internet, şi a urmat o discuţie despre faptul că ei nu ştiu, ba ştiu să vorbească în engleză care s-a terminat seara, târziu după o ciocolată caldă şi un pupic de noapte-bună.
Evident, nu am ajuns în America, ci doar pe o insulă cu două oraşe de pe lângă aceasta. Speram că vom merge în unul din oraşele foarte aglomerate, unde e foarte posibil să dai peste câte o vedetă în fiecare zi, dar îmi convine insula asta. E mai liniştită şi îmi place liniştea, şi peisajele ca în poveşti, care sunt destule pe aici.
După cinci minute de mers-alergat-mers-alergat am ajuns la liceul Rosemoore. Am rămas surprinsă să văd că nu seamănă deloc cu vechiul meu liceu. Acum ştiu de unde vine numele Rosemoore, sunt mai mulţi trandafiri decât în tot Huntertown, iar clădirea arată mai mult ca un castel. Ferestrele albe ce contrastează perfect cu pereţii bej şi cele două turnuri, mai mici decât la castelele din filme, mă fac să visez la prinţul care mă aşteaptă la intrarea în liceu. Dar visul s-a spulberat când am intrat, nu mă mai simt ca o prinţesă, ci ca tipica elevă nouă şi întârziată într-un liceu obişnuit.
M-am oprit lângă un geam să îmi caut orarul, am scotocit prin geantă după el şi nimic. Am pus geanta pe pervaz şi am început să scot toate caietele din ea. Am rămas cu geanta goală si nici urmă de orar. Mi-am pus caietele înapoi şi mi-am amintit că orarul e în buzunarul din faţă a genţii. Prima oră: istoria cu domnul Collins, sala A23. Ridicând privirea, am văzut o uşă cu acelaşi număr inscripţionat pe tocul acestuia. Sunt norocoasă, sau ce?
Mi-am aşezat geanta mai bine pe umăr şi mi-am trecut degetele prin păr. După ce am tras aer în piept am apăsat pe clanţă şi am deschis uşa. O doamnă ce tocmai scria ceva la tablă s-a oprit ca să vadă cine a intrat în clasă, toţi ochii din acea încăpere erau aţintiţi asupra mea, iar eu îmi simţeam picioarele tot mai moi.
Încercam să îmi găsesc cuvintele dar nu reuşeam, strângeam tot mai tare clanţa ca să nu îmi pierd echilibrul. Am înghiţit în sec, mi-am şters palmele transpirate de pantaloni şi am încercat să fac un pas în faţă, nu credeam că va fi aşa greu la un liceu nou...
- B...bună diminaţa! Am reuşit să spun, fiecare cuvânt oprindu-se în gat. Căutam...ăă...clasa domnului...ăă...Collins, am început eu să vorbesc cu podeaua care a devenit dintr-o dată foarte interesantă.
- Aceasta este clasa domnului Collins, mi-a răspuns doamna din faţa mea, iar eu am ridicat imediat privirea spre ea. Domnul Collins are nişte probleme medicale şi nu va veni săptămâna aceasta la şcoală, a continuat ea zâmbind, iar tu eşti...
- Ăăă...Lola...Stan, am început eu să mă bâlbâi cu obrajii în flăcări.
- Da, eleva nouă. Bine că ai reuşit să ajungi, ia loc! M-am uitat prin clasă şi am văzut un loc liber, m-am îndreptat spre el fără să mă mai uit în jur. Simţeam cum mă priveste toată lumea şi tot ce vroiam era să treacă şi ziua asta mai repede, să ajung acasă şi să beau o ciocolată caldă. Eu sunt doamna Morgan, suplinitoarea domnului Collins. S-a dus până la catedră, a deschis un dosar şi a scris ceva în el după care s-a dus in faţa clasei. Unde am rămas? Domnişoară Annabelle, vrei să îmi aduci tu aminte, te rog?
Am ridicat capul îndată, crezând că vorbeşte cu mine, dar mi-am dat seama că a spus „Annabelle” şi se uita la banca a patra de lângă geam unde stăteau două fete care s-au oprit imediat din chicotit. Cea de la margine era brunetă cu părul puţin ondulat şi prins cu o clamă mică la spate, lăsând în faţă câteva şuviţe. Era îmbrăcată cu o bluză albastră, o pereche de pantaloni negri şi un cardigan negru. Cealaltă, tot brunetă, dar cu părul creţ şi uşor ciufulit, avea ochii căprui şi un zâmbet de copil.
-Um ... ăă ... cel de-al doilea război mondial şi ... încerca ea să citească de pe tablă, dar nu vedea de doamna Morgan care începea să îşi piardă răbdarea. Scrie pe tabla, i-a spus fata cu părul creţ, zâmbind, şi mă cheamă Anna!
- În catalog scrie Annabelle, nu Anna. Aşa că domnişoară Mangold, îmi spuneţi şi ce s-a întâmplat în perioada celui de-al doilea război mondial? Presupun că despre asta vorbeai cu domnişoara Elston.
- Nu chiar, şi-a dat un cârlionţ de pe faţă şi o privea plictisită pe doamna Morgan.
Toţi se foiau în bănci şi vorbeau între ei, toţi mai puţin colega mea de bancă care era foarte atentă la profesoară. Nici nu m-a salutat, sau măcar să îmi spună cum o cheama, foarte nepoliticos din partea ei.
- Oh! Să înţeleg că deja ştii lecţia. Nu ne spui şi nouă despre ce este vorba?
- Păi ... au fost mai ... adică ... toate ţările se băteau între ele.
- Se băteau între ele, interesant. Şi de ce se băteau între ele?
- Nu ştiu, de fraieri, poate. Să se dea şi ei tari cu ceva...
-Psst! Am auzit pe cineva în spatele meu, când am întors capul am văzun un băiat cu părul brunet şi creţ, un cârlionţ îi atârna în ochii verzi. Lola, nu? Mi-a zâmbit.
- Da, i-am răspuns zâmbind.
- Lewis, îmi pare bine!
- De asemenea!
- Să ştii că nu trebuie să stai lângă Martha, domnul Collins nu dă teste şi este mult mai de treabă decat doamna Morgan, s-a strambat de parcă ar fi mâncat lămâie când i-a pronunţat numele. Poţi sta cu mine. El, a arătat spre colegul lui care căuta ceva în caiet, stă ora asta cu mine pentru că am crezut că Morgan ne va da test. Dar asta rămâne între noi, dacă află nu mă mai ajută în veci!
- Ok, am început să râd. Mersi! I-am zâmbit, iar el mi-a răspuns tot cu un zâmbet.
- Scoateţi caietele şi scrieţi! A ţipat profesoara facându-mă să tresar şi să mă întorc imediat.
M-am uitat repede la Anna care mai avea puţin şi îi arunca caietul în cap la profesoară, dar colega ei a oprit-o, spre norocul profesoarei. Şi-a dat părul creţ după urechi şi a luat pixul în mână uitându-se în continuare la doamna Morgan cu o privire care ar putea să o ucidă.