Luke
Îmi deschid ochii leneș. Sunt încă prea obosit ca să mă trezesc. Îmi duc privirea spre Amanda ce doarme pe pieptul meu. Suntem amândoi dezbrăcați total. O acopăr cu patura de pe pat pentru că s-a lăsat puțin răcoare în cameră. Fata asta e chiar foarte bună la pat, cea mai bună din toate.
Mă ridic ușor din pat pentru a nu o trezi pe Amanda și plec spre baie. Îmi fac rutina de dimineață în vreo zece minute. Mă duc în bucătărie și pregătesc un bol cu lapte și cereale pentru Iza și două cafele pentru mine și iubita mea.
Gândul îmi zboară la Izabella. Nu am văzut-o acasă ieri. Am uitat complet de ea! Dacă s-a rătăcit, sau mai rău? Cum pot fi atât de iresponsabil? Mă duc repede spre camera ei. Din fericire, e în pat. Doarme. Răsuflu ușurat. Mă apropii de patul ei. Nu era învelită, iar tot ce purta era niște chiloți minusculi. Pe ăștea de unde îi mai are? Eu sunt cel care face toate cumpărăturile și sunt sigur că eu nu i-am cumpărat așa ceva.
Micuța fată se foiește. Încerc să rămân cu privirea pe fata ei, dar ochii mi se duc în jos. Am mai văzut-o dezbrăcată. Nu vreau să ascundă ceva de mine. Nici măcar corpul. Trebuie să aibă încredere în mine, să știe că nu îi voi face niciun rău. Nu ar fi fost nevoie să fac asta dacă nu creștea printre niște nebuni ce au învățat-o numai prostii.
Nici nu îmi dau seama că am încep să-mi plimb privirea peste tot pe corpul ei. Formele ei nu sunt nimic de impresionat. Dar cumva reușește să îmi capteze atenția. Nici cicatricile căpătate nu mă fac să îmi iau privirea de pe ea. Din potrivă, mă fac să o vreau mai mult. Ceea ce e pur și simplu greșit. Dorințele acestea nu ar trebui să iasă vreodată la iveală.
Părul ei îmi captează atenția. Parcă e mai scurt. Poate doar mi se pare. Apuc o șuviță și o răsucesc pe degetul meu ca apoi să îi dau drumul. Izabella deschide ochii. Se strâmbă la lumina soarelui, apoi îmi zâmbește.
- Bună dimineața!
- Bună, iubito. Scuze pentru aseară. Nu ar fi trebui să te las să pleci. Mai ales din asemenea motive.
Mă scuz eu. Mă simt penibil. Amanda m-a făcut că îmi iau gândul de la Izabella. Dacă i se întâmpla ceva nu aveam să mi-o iert vreodată.
- Nu-i nimic. Mi-a plăcut să mă plimb. Se grăbește să spună.
- Dacă ți se întâmpla ceva aseară?
- Doar dacă. Dar uite, sunt bine!
- Îmi pare atât de rău. Promit că nu se va mai întâmpla.
- Bine. Cum spui tu.
Nici unul dintre noi nu mai spune ceva. Ne uităm unul la altul fără motiv. Privirea îmi coboară pentru câteva secunde spre corpul ei.
- Pot să te întreb ceva?
Dă din cap aprobator. Ma gândesc dacă să îi spun sau nu.
- De unde ai pe ăștia?
Fac referință la lenjeria ei intimă. Ea dă din umeri și îmi răspunde degajat.
- I-am găsit prin dulap. De ce?
- Sunt cam vulgari pentru tine, nu crezi?
Își dă ochii peste cap. Decid să nu comentez la gestul ei. Se ridică din pat și își ia niste haine din dulapul ei.
- Îmbracăte și hai să mănânci.
O îndemn. Ea dă aprobator din cap și trage repede o rochie peste ea. Plec din camera ei în drum spre bucătărie. La masă o zăresc pe Amanda ce își savurează din cafea. Apucă o cană de lângă ea și mi-o înmânează. Îmi oferă un sărut cast, apoi se așează pe un scaun din apropriere.
- 'Neața iubitele și Iza!
Mă uit în spatele meu unde o văd pe Izabella. Îi zâmbește scurt Amandei, mormâind un bună. Se pune la masă și se uită lung la castronul din fața ei. Nu pare să vrea să mânânce.
- Pot mânca la mine în cameră azi? Întreabă din senin.
- De ce?
- Nu știu. Nu mă simt prea bine.
- În regulă. Poate ar trebui să vizităm un doctor mai târziu.
- Nu-ți fă griji. Probabil e doar o răceală.
Apucă castronul și pleacă grăbită din bucătărie. O aud pe Amanda oftând și mă întorc spre ea. Îmi zâmbește slab și mai ia o gură din conținul din cană.
- Crezi că plecat din cauza mea?
- Nu. Așa e ea. Mai retrasă.
- Nu e numai asta. Nu mă place. Poate din cauză că am apărut aici prea brusc.
- Sunt sigur că cu timpul se va obișnui cu tine.
- Dacă tot voiai să adopți un copil de ce nu ai luat unul mai vioi? Sau poate mai mic...
- Izabella a fost mică. Între timp a crescut.
- Ai spus că ai adoptat-o când avea doisprezece ani. Încă simte lipsa unor părinți. De aceea e așa acum. Dacă o luai de când avea doar câțiva ani era mult mai ușor să o integrezi.
- Ce vrei să insinuiezi cu asta?
- Are șaisprezece ani, Luke. E în perioada adolescenței, iar ea nu are pic de viață. E atât de anostă. Dacă era mai mică am fi putut să o creștem amândoi. Dar ea deja nu vrea iubere de la niște oameni ce se dau părinții ei.
- De ce te interesează atât de tare cum e Izabella?
- Peste ceva timp îi voi fi mamă.
- Atunci accept-o cum e.
- Te-ai gândit că poate are depresie? Eu la șaisprezece ani mă strecuram din casă pentru a merge la petreceri, iar ea nici la școală nu se duce.
- Nu are depresie, Amanda.
- De ce ești așa sigur?
- Pentru că sunt!
Mai iau o gură din cafeaua încă caldă. Iza nu așa deprimată pe cât pare. Ea doar își arată fericirea într-un mod diferit. Cel puțin așa mi-au zis psihologii.
- Te-ai gândit că ai fost prea protectiv cu ea? Nu o lași nici să iasă din casă singură. Crezi ca vei putea avea grijă de ea tot timpul?
- Da! Am făcut asta cinci ani, o pot face în continuare.
- Ok, cum spui tu. Dar hai măcar la școală să o înscrii. Știe să scrie și să citească, nu?
- Știe. A făcut tot ce e elementar cu mine si chestiile mai complicate cu un profesor particular.
- Și acum de ce nu mai face?
- Nu vreau să o presez prea mult. Am întrerupt scoala de acasă anul trecut.
- De câte ori a ieșit Izabella din casă?
- De câte ori avem eu timp.
- Fata asta trebuie să-și trăiască adolescenta!
- O trăiește, îi place viața ei.
Blonda pufăie nemulțumită de răspunsul meu. Lasă cafeaua pe masă și iese din bucătărie. Nu cred că pur și simplu a închis conversația. Mă duc după ea curios de ce îi vine prin cap.
- Izabella, hai jos! Strigă.
De ce încearcă să se bage în educația pe care i-am oferit-o? Știu ce e mai bine pentru ea. Amanda nu face mai mult decât să mă enerveze cu toate aceste exagerări. Se aud pașii fetei încet pe podea. Apare lângă noi în scurt timp.
- S-a întâmplat ceva? Se vede pe fața ei că e confuză. La fel sunt și eu.
- Îmbrăcate frumos, plecăm în oraș!
O îndeamnă Amanda, iar eu ma încrunt. Orice are de gând să facă, mai bine să nu.
- Sunt îmbrăcată frumos.
Amanda își examinează rochia lărguță și pastelată și dă din cap negativ. Acum că privesc la cele două, stilul lor vestimentar e foarte diferit. Ceea ce însemană că Amandei are o problemă cu toată garderoba Izei. Nu numai cu rochia asta.
- Mai bine îți dau niște haine de la mine. Sunt sigură că am ceva și pe mărimea ta.
- Amanda, nu plecați nicăieri și, mai ales, nu îi dai hainele tale Izei. Nu sunt de acord cu asta.
- Îmi poți spune când te-am întrebat?
- Fi seriasă!
- Nu se va întâmpla nimic dacă mă duc până la mall cu ea. Serios. Ai încredere în mine.
Amanda o apucă de braț pe Izabella și o trage după ea. Intră amândouă în dormitorul pe care acum îl împart cu Amanda. Expir iritat de acțiunile lodgonicei mele. Nu poate pur și simplu să pună stăpânire pe Izabella. De cum va crește ea am eu grijă.
Nu după foarte mult timp ușa dormitorului se deschide. Îmi ridic privirea spre Izabella și rămân uimit. E îmbrăcată într-o rochie scurtă și mulată neagră. Genul de rochie pe care nu mi-aș imagina că le-ar purta. Sub nicio formă nu pot permite ca ea să iasă așa din casă! Nu mă deranjează să vad hainele astea pe Amanda. E alegerea ei câtă piele decide să arate. Dar nu i-aș permite niciodată Izabellei să poarte așa ceva. E mult prea indecent pentru ea. Rochiile pastelate pe care i le cumpăr eu sunt cu siguranță mai drăguțe decât asta. Ăsta nu e stilul ei.
- Ce părere ai?
- Nu! Nu pleacă așa nicăieri.
- De ce?
- E îmbrăcată neadecvat.
- Asta numești tu neadecvat? Tot ce îi iese în evidență sunt sânii și picioarele. Asta face o rochie, știi?
- Izabella are multe rochii. Poți să alegi de la ea.
- Nu te supăra, dar alea sunt de copii. Are nevoie de ceva ce să atragă priviri.
- Nu vreau să atrag nicio privire. Izabella șoptește.
- Nu îi ține partea lui Luke.
- Nu îmi ține partea. Vrei să pleci undeva cu Iza, o lași să se îmbrace cu hainele ei. Rostesc apăsat ultimul cuvânt. Nu îmi vine să cred că am ajuns să mă cert pentru niște haine.
- Dacă vrei vi cu noi, dacă nu pa! Haide, Iza.
Amanda apucă de pe masă cheile mașinii ei și iese din casă fără să se uite înapoi. Izabella o privește cum pleacă, apoi se uită la mine. Îmi face cu mâna și pleacă în urma ei. Oftez și le urmăresc pe cele două. Cu siguranță nu o voi lăsa pe Amanda singură cu ea.
- Deci, unde mergem? Întreabă Iza imediat ce Amanda pornește motorul.
- La mall, dragută. Îți vom reînnoi garderoba.
- Dar eu nu vreau alte haine. Îmi plac ale mele.
- Mie nu!
Iza tace din gură, deşi o văd cum se strâmba. Drumul e unul liniștit. Deși am multe de spus. Izabellei îi place să meargă la mall. Deci e bine într-un fel că mergem.
Nici bine nu intrăm în mall că primul magazin în care se duce Amanda e cel de lenjerie intimă. Îmi dau ochii peste cap și intru cu ele.
- Vezi ceva ce-ți place, Izabella?
- Nu cred că...
- Nu fi timidă. Poftim cardul meu. Eu cu Luke suntem în magazinul alăturat.
Înainte să pot spune ceva, Amanda mă trage de mână și mă târăște afară din magazin. Nu știu cum să reacționez acum. Uimit? Confuz?
- Îți place să-ți bați joc de mine.
- Nici n-ai idee cum.
Îmi zambeste șiret și intră în alt magazin. O las în treaba ei și mă duc să o caut pe Izabella. Nu a fost singură niciodată într-un magazin. O găsesc destul de ușor. Zăresc imediat și băiatul de lângă ea. Se pare că intenția Amandei de a atrage priviri a mers.
Mă aproprii de cei doi și o cuprind pe Iza de umeri. Ea se uită spre mine și-mi zâmbește. Băiatul de lângă ea mă observă și privește plictisit, dar și confuz.
- Întrerup ceva? Mă bag în discuția lor.
- De fapt, chiar da. Spune băiatul deranjat.
- Păcat. Trebuie să plece.
- Dacă vrea să plece poate să o spună și ea.
- Sunt tatăl ei. Dacă spun că trebuie să plece, ea pleacă.
- Oh, nu am știut. Îmi pare rău.
Se întoarce pe călcâi și se îndepărteză de noi. O iau de mână pe Iza și ieșim din magazin.
- Când plecăm acasă?
- Ce ai zice să mâncăm ceva și să plecăm?
- În regulă.
- Mă duc să o găsesc pe Amanda și revin.