By Aaliyah7326
Nu îmi pasă cine ești, dacă îmi cânți cu succes muzica inimii mele, atunci te iubesc!" -Dandelion
Stropii mari de ploaie se izbeau cu vigoare de acoperământul caselor de diferite forme și dimensiuni. Londra primi obișnuita perdea de stropi la fel de impasibilă ca mereu. Locuitorii orașului ploios o luau la picior asemenea unui șir de furnici ce în scurt timp se rărea, ajungând ca fiecare să dispară pe străzile întortocheate și înguste.
Ploaia îl găsise pe William pierdut în propriile gânduri și hoinărind pe marginea șoselei spre Clapham. El îndrăgise modul în care cernea în Londra. Mintea sa iubea să creioneze printre oamenii sterpi de sub umbrelele lor monotone, chipuri vesele și cu adevărat fericire de prezența ploilor ciobănești. Iar astăzi el era totul numai un zâmbet. Paltonul său gri, vechi și ponosit, nu îl mai apăra de ploaie iar fesul de schior nu era îndestul de gros pentru timpul de atunci, dar asta nu îi scăzu din bucurie.
Încetinise pasul în fața la Hooll Market și ușile glisante din sticlă s-au deschis sincronizat. Era ud din cap până în picioare dar nu păruse să îi pese.
Prinse între degetele sale lungi și subțiri o targă pentru cumpărături și împinse portițele de fier pentru a putea trece. Se îndreptă spre raionul cu conserve, mâncare care devenise obișnuită pentru el și privind prețurile căută alert o persoană din personalul magazinului.
—Mă scuzați, domnule, dar conservele cu șuncă, săptămâna trecută costaseră cinci dolari iar acum zece,cum e posibil? glasul său întretăiat și engleza stâlcită îl făcuse pe Garry, cum citise el de pe ecusonul bărbatului, să se încrunte.
—S-au scumpit, răspunde nonșalant și îi întoarse spatele întorcându-se la ale sale.
Umerii lați ai bărbatul s-au aplecat și privirea sa bulversată căzu pe cifrele negre tapate pe alb.
9,99
Aproape zece dolari. Zece dolari erau mult prea mult pentru dânsul dar totuși, descumpănit dar totuși fără a-și pierde și ultima fărâmă de bună dispoziție, puse în targă două conserve. Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre casă. Acolo, o domnișoară abia trecută de optsprezece ani îi așeză conservele într-o pungă și i-o întinse spunând:
—Nouăsprezece dolari nouăzeci și opt de cenți.
William scoase din buzunarul pantalonilor două bancnote de zece dolari, slinoase și terfelite iar casierița le primise ascunzându-și dezgustul sub un zâmbet fals pe care tânărul îl pricepu deodată. Își primi restul tăcut și la fel de tăcut ieși.
Era încă tot un zâmbet. Motivul zâmbetului său era ființă pentru care ducea acele conserve cu șuncă, ființă care se mulțumea cu puțin. Nu ar fi putut uita niciodată chipul său angelic ce îi trezise dorința de a trăi, măcar pentru ai vedea fața în fiecare zi. Pielea sa măslinie și lucioasă, buzele pline și rotunde, ochii de forma migdalelor, nasul de tip cărnos, corpul suplu de talie medie, inima ce bătea în sincron cu a sa. Și cu toate acestea, Karine nu deține o frumusețe deosebită. Avea trăsături comune iar culoarea pielii sale era considerat drept o imperfecțiune printre locuitorii Londrei. Dar William fu convins că nu era femeie mai frumoasă și delicată decât ea. El nu credea în dragoste la prima vedere dar constatase că prezența ei în viața sa l-au făcut brusc fericit și plin de viață.
Traversă în liniște strada și când se găsi lângă intersecția unor străzi se simți brusc zmulcit și tras într-o văgăună de după un tomberon iar lama unui cuțit presându-i beregata.
—Scoate tot ce ai prin buzunare negrule, dacă nu vrei să rămâi vătămat, o șoaptă îl trezi la realitate.
Era pe cale să fie jefuit. Scoase atent din buzunar restul primit de la casierița și îl întinse spășit.
—Doi cenți?!Dă-mi totul! Nu am nevoie de doi cenți! răbufni acesta.
—Nu am mai mult, mă jur!
Acesta îi eliberă beregata și îi zmulcit din mână pachetul cu conserve.
—Nu, te rog! Nu mi le lua! acesta fremătă încet și rugător.
—Taci din gură! bărbatul se întoarse spre el și îl lovi cu pumnul încleștat iar acesta se prăbuși pe cimentul rece.
În Londra încă ploua. William se simțea acum nefericit, descumpănit și jalnic. Acum nu avea cu ce să o bucure pe Karine. Se ridică încet și scâncind de durere și ieși din văgăună, continuând să meargă spre centrul Claphamului. Când de după colțul case, William zări claia de păr roșcat a Karinei, porni cu un zâmbet trist spre ea.
O găsise așezată pe jos, pironită de peretele unei clădiri. Se așeză și el lângă ea și, după un moment de tăcere spuse:
—Îmi pare rău!
Ochii căprui ai tinerei s-au rotit spre el și pe buzele ei a încolțit un început de zâmbet.
—De ce?
William oftă.
—Am dorit atât de mult să-ți aduc ceva de mâncare, dar am fost jefuit, nu mai am nici măcar un cent, vorbele sale s-au auzit că un ecou în urechile bărbatului și se prinse a ofta din nou.
—Nu am nevoie de nimic, William, atât timp cât te am pe tine, glasul său duios îi făcu inima să tresară.
—De ce trăiești aici, Karine? o întrebă curios.
Era întrebarea care nu avusese niciodată curajul să îi i-o adreseze.
—Am avut parte de tot ce am dorit, dar mi-a fost luat atât de brutal și am fost aruncată pe stradă, cuvintele tinerei îl înfioră.
Aceste cuvinte au fost rostite fără prea multe emoții, dar ceia ce se subînțelegea de printre rânduri, era încărcat de durere și suferință. Brusc, lui William i se făcu și mai jale de acea făptură, abandonată în mijlocul străzii.
—Tu de ce nu te duci acasă?
Bărbatul se gândi intens la cuvintele sale. Unde era cu adevărat casa sa? Acolo unde era un pat și cuverturi ieftine, dar unde nu ar fi înghețat de frig, său acolo unde era ea, cu zâmbetul ei molipsitor și cu privirea ei blândă și caldă, în mijlocul străzii și sub privirile insistente a celor puțin oameni ce treceau pe alături.
El nu avea o concepție despre casă, că să poată decide ce e cu adevărat mai apropiat de definiția ei în mintea altora dar alături de dânsa se simțea împlinit și gata să înfrângă orice.
—Casa mea e unde ești tu, bărbatul avu curajul să rostească și îi prinse mână înghețată între ale sale mari.
—Știi ce zi va fi mâine? glasul ei deveni jucăuș și îl fixă cu privirea sa ciocolatie.
—Nu știu, spune-mi! se trezi brusc interesat.
—Mâine va fi o nouă zi pe care vreau să o petrec alături de tine!
Cuvintele sale fură rostite rapid și sfios, dar nu și-au pierdut din esență. Sufletul bărbatului se umplu de bucurie. El era doar un simplu fiu de fermier, născut și crescut la periferia orașului alături de cinci frați. Se consideră toată viața sa împlinit pentru că reuși să ajungă tocmai în Clapham, aproape de centrul Londrei, și să se angajeze la o fabrică de tricotaj și cu tot cu chiria apartamentului său să poată supraviețui de unul singur. Acum însă, revizuindu-și modul de trai înțelese că viața sa era trăită în zadar. Privind mereu cum Karine își petrecea ziua în stradă dar reușea mereu să zâmbească înțelese că viața sa era stearpă și lipstită de culori, până la apariția sa. Nu îi păsa că era afro-americancă –cu toate că și el era– sau că trăia în stradă. Niciodată nu crezuse în dragoste la prima vedere sau la iubire, în general. Dar acum înțelese că se îndrăgostise de ea deodată ce o văzuse, se îndrăgostise de ochii săi, de zâmbetul său și de bună sa dispoziție.
William îi lăsă în poală mână deja încălzită de ale sale și își rezemă capul de peretele din ciment.
—Karine, vin-o cu mine! entuziasmul din vocea sa o făcu să zâmbească iar.
Îi prinse mână și se ridică, balansând pe picioare. Nu îl întrebase unde aveau să meargă, nu se gândise că ar fi putut fi un maniac ci doar îl urmă orbește până spre ieșirea de pe autostrada Clapham-Fulham spre o câmpie mai ferită de ochii lumii. Când aceștia s-au așezat pe iarba umedă, încă uzi și înfrigurați, Karine întrebă:
—De ce m-ai adus aici?
William o privi cu atenție în ochi și vorbi:
—Privește aceste stele, Karine! o îndemnă să privească cele câteva stele ce se întrezăreau printre porțiunile îngrămădite de nori cenușii. Acele stele sunt, la prima vedere, identice, dar fiecare strălucește în felul său. Suntem și noi niște stele. Niște stele abandonate și nedorite de cortina sobra, marele și seninul cer. Acesta nu dorea că noi să umbrim priveliștea frumoasă a celorlalte stele. Tu, strălucești mai tare decât orice stea, ochii tăi strălucesc mai puternic că orice diamante iar inima ta e mai fierbinte ca orice cărbune. Te-am adus aici că să vezi că fiecare stea, dacă o privești cu iubire și tandrețe, strălucește la fel de frumos, și eu, Karine, vreau să te privesc cum strălucești.
Ochii tinerei s-au umplut de lacrimi iar bărbatul îi mângâie părul cu tandrețe.
El nu avuse parte de iubire în viața sa. Părinții săi erau veșnic ocupații iar între frații săi nu s-au format niciodată vreo legătură de afecțiune. Dar cu Karine era diferit. Simțise că o cunoștea de o viață, că se culcă și se trezea toată viața sub muzica bătăilor inimii sale, că culoarea ochilor săi îi era ca un peisaj pe care îl putea admira ore în șir.
William tăcu, o prinse de umeri pe Karine și o trase în brațele sale, zâmbi și îi sărută creștetul.
—Sunt gata să-mi împart conservele cu tine –cu toate că acum nu mai avea niciuna –să mă trezesc alături de tine și să mă culc pe pieptul tău de acum înainte, căci nu îmi mai închipui viața fără tine. Ești și cel mai bun lucru ce l-am avut vreodată.
Și sub miile de stele luceau două perechi de ochi, o pereche de ochi înlăcrimați și o pereche de ochii îndrăgostiți. Și chiar și sub straturi de haine ude și sub piele înghețată ard două suflete pereche, sub aceiași muzică de bătăi ritmice. El respiră sub muzica inimii sale, inima sa bate sub ritmul respirație sale precipitate.
Lui nu îi pasă că trăiește în stradă, ei nu îi pasă că nu îl cunoaște atât de bine pe cât ar fi vrut, ei au o iubire aparte. Poate rațiunile lor le înșeală și sentimentul pe care îl îmbrățișează fiecare din ei e o simplă atașare față de o persoană cu care ei împart același destin, dar ochii lor s-au îndrăgostit din pliroma clipă în care s-au ciocnit. El nefericit, ia zâmbind. Ei nu reprezintă niște opusuri, ei doar nu și-au găsit adevăratul lor destin.
Ei au o iubire aparte. Iubirea lor e pentru cei indiferenți. Pentru cei ce nu le pasă de cine se îndrăgostesc, ci cât de tare ochii lor le percep sclipirea interioară...