Anna
Razele soarelui şi ciripitul păsărelelor îmi tulburau visul deoarece uitasem să închid fereastra, ca deobicei, înainte de culcare. Dar mă trezeam mult mai fericită astfel, decât cu o alarmă zgomotoasă ce mai mult mă sperie.
Nesfârşitele zile de vară şi dimineţile în care mă trezesc cu zâmbetul pe buze sunt singurele lucruri ce-mi plac la acest castel. Şi mâncarea gratis care este mult mai gustoasă decât cea comandată de la diferite restaurante. Acestea sunt lucrurile pentru care încă stau aici.
Obişnuită să dorm singură, am început să mă întind şi să casc. Dar amintindu-mi de Lola, am deschis imediat ochii şi m-am uitat în dreapta mea, însă locul ei era gol. M-am mai întins încă o dată, apoi trântindu-mă cu capul pe perna moale nu doream decât să profit de vacanţă şi să mai lenevesc în pat. Un sunet, însă, mi-a atras atenţia. Era soneria telefonului ce mă anunţa că am primut un mesaj.
Lăsând un alt căscat să-mi scape din gură, m-am întins către noptieră şi mi-am luat telefonul.
„Bună dimineaţa, frumoasa mea. Mi-e dor de tine... nu vrei să ne vedem azi?”
Un zâmbet imens mi-a apărut imediat pe buze, iar inima a început să-mi bată şi mai tare de la acele simple cuvinte, ceea ce nu credeam că se va întâmpla vreodată. Imediat m-am apucat să-i scriu un răspuns.
„Şi mie mi-e dor de tine! Azi la 17:30, lângă lac?”
Am apăsat pe Trimite şi în câteva secunde am şi primit răspunsul.
„S-a făcut. Te iubesc!”
Simţeam că-mi ajung colţurile gurii până la urechi şi nu mi-am putut opri un chicotit în timp ce-i scriam alt mesaj.
„Şi eu te iubesc!”
Am mai stat după aceea câteva minute holbându-mă la ecranul telefonului pe care apăreau mesajele, cu acelaşi zâmbet larg pe faţă. Apoi mi-am mutat privirea de la mesaje la ceas şi mi-am dat seama că era trecut de prânz. Dar nu prea îmi era foame şi aveam chef să mai lenevesc puţin, aşa că mi-am mutat privirea înapoi la mesaje, rămânând cu zâmbetul pe buze până am adormit iar.
Când m-am trezit eram buimacă de somn, capul mi-l simţeam greu ca un bolovan, iar ochii parcă erau lipiţi, atât de greu îmi era să-i deschid. Dar când am auzit uşa închizându-se, m-am ridicat imediat în capul oaselor şi ameţeala m-a cuprins imediat, înceţoşându-mi privirea. În câteva secunde mi-a trecut şi vedeam totul mai clar şi mi-am dat seama că nu intrase nimeni în cameră, ci ieşise. Oare cine era şi cât o fi stat să mă privească de m-am trezit?
Mi-am pus capul înapoi pe pernă şi am început să bâjbâi după telefon pe care l-am găsit sub perna pe care a dormit Lola. Aprinzându-i ecranul, m-am uitat la ceas: 15:15. Nu-mi venea să cred că dormisem aşa mult, dar mă bucuram totuşi că nu a venit nimeni să tragă de mine că dorm prea mult.
Îmi venea să stau toată ziua în pat, să dorm, dar aveam o întâlnire pe care nu voiam s-o ratez. Aşa că mi-am făcut curaj şi m-am ridicat din pat, mergând ameţită către baie. Acolo am dat peste o pereche de pijamale, cosmeticele şi parfumurile mele împrăştiate. Lola... oftând, le-am lăsat aşa ca să-i dau de muncă în caz că se plictiseşte.
După jumătate de oră eram mai trează şi mult mai flămândă, aşa că am coborât scările îndreptându-mă către bucătărie în timp ce mă gândeam ce aş putea să mănânc. Înainte să ajung pe holul ce ducea spre bucătărie, am auzit voci ce m-au făcut să mă opresc înainte să-mi dau seama ale cui erau.
- Cât mă bucur să te revăd! Credeam că ai murit şi că nu voi mai apuca să-mi mai văd sora vreodată. Se auzea vocea lui Aveline, iar când m-am uitat mai bine, erau chiar la intrarea în camera unde mâncam deobicei, împreună cu încă o persoană ce nu reuşeam să o văd din cauza peretelui.
- Şi eu mă bucur să te revăd şi îmi pare foarte rău pentru tot ce ţi-am făcut.
Am auzit altă voce ce semăna izbitor de mult cu una foarte cunoscută mie, iar picioarele mi s-au înmuiat prea tare ca să mă mai pot uita dupa colţ fara să-mi pierd echilibrul, riscând să fiu prinsă că trag cu urechea. Şi nu voiam să pierd acea discuţie.
- Te-am iertat de mult. Până la urmă, tu m-ai ajutat să-mi dau seama ce fel de om este Devonian.
Devonian? Am inghiţit în sec. Ştiam eu că are ceva cu mine, dar nu ştiam de ce. Poate şi din cauză că nu i-am spus niciodată pe nume! Mă simţeam vinovată că omisesem acest detaliu atât de important.
- Eram tânără şi îmi plăcea să fac ce mă tuna capul. Vocea celeilalte femei m-a făcut să mă opresc din a mă mai învinovăţi şi să ascult în continuare cu atenţie. Credeam că sunt liberă şi că îţi dau o lecţie, dar eu am primit-o pe cea mai dură.
A oftat, iar atunci mi-am făcut curaj să trag cu ochiul din nou. Mi-am întins capul, iar femeia era exact în raza mea vizuală, dar prea concentrată la Aveline ca să mă mai observe. Şi plângea.
E chiar mama! M-am dat imediat înapoi după perete, lipindu-mă de acesta. Erau prea multe informaţii şi întâmplări într-un timp mult prea scurt. Voiam să plec imediat de acolo, dar curiozitatea nu mă lăsa. Voiam să mă duc la mama şi la Aveline, dar picioarele nu mă lăsau, aşa că am rămas acolo şi am ascultat în continuare.
- După cearta pe care am avut-o, a venit Devonian la mine. Atunci m-am hotărât să mă răzbun, iar el părea să fie cel mai bun mod şi nu l-a deranjat deloc că îl foloseam. Credeam că sunt mai puternică si că vă pot face pe toţi să jucaţi după regulile mele. Şi m-am înşelat...
A izbucnit şi mai tare în lacrimi, făcându-mi inima să se rupă. Nu suportam să-mi văd mama plângând, şi aproape am ieşit de dupa colţ cu gândul să îi sar în braţe. Dar când a continuat să vorbească, picioarele mi-au rămas iar inţepenite în podea.
- Devonian a plănuit totul foarte bine, iar eu nu am fost decât pentru amuzamentul lui. După ce ai plecat tu, am rămas eu cea pe care să se răzbune că i-ai scăpat printre degete.
Aveline o strângea în braţe în timp ce mama plângea. Aş fi vrut să fiu eu cea care o calmează, dar nu mă simţeam pregătită să dau ochii cu ea dupa tot ce aflasem.
- Hai să vorbim despre altceva. Încerca să o consoleze. A trecut atât de mult timp în care s-au întâmplat foarte multe şi vreau să redevenim acele surori unite care eram înainte de toate astea.
- Şi eu vreau asta!
- Ai copii? Familie? Mi-ar face mare plăcere să-i cunosc.
- Nu.
Trecuseră câteva secunde bune, iar eu încă aşteptam ca mama să continue. Nu, nu am soţ, dar am o fiică. Însă nu a mai spus nimic.
- Nu? S-a mirat şi Aveline. Ştiam că ai...
- A murit, i-a răspuns mama scurt, făcând-o pe Aveline să schimbe subiectul în timp ce o invita să intre în bucătărie şi să bea ceva.
Eu, încă lipită de perete, priveam în gol în timp ce cuvintele mamei încă se auzeau ca un ecou în capul meu.
- Nu voi sta mult pentru că am nişte treburi de rezolvat, s-a scuzat mama.
- Poate vei vrea să te muţi aici, cu noi, i-a propus Aveline entuziasmată.
- Nu, mulţumesc. Îmi place mai mult viaţa liniştită pe care o am.
- Ăă... a oprit-o Aveline pe mama. Scuze că insist, dar copilul... a murit din cauza lui Devonian?
- Nu. Era o fetiţă foarte frumoasă, i-am pus numele Annabelle. Dar s-a îmbolnăvit, nu am mai avut ce să-i facem si a... a murit.
A vorbit aşa frumos de fetiţă, dar ultimele cuvinte au fost rostite atât de reci că m-au trecut fiorii. Abia atunci am reuşit să-mi dezlipesc picioarele de pe potea şi să păşesc usor către scări, de unde am luat-o la fugă spre camera mea, dând din greşeală peste Matt. Dar nu m-am oprit nici măcar să-i cer scuze. Lacrimile îmi invadaseră deja faţa şi nu voiam să fiu văzută de nimeni aşa. M-am încuiat în cameră şi am început să plâng şi să vorbesc singură. Aşezată pe canapea şi privind pe geam, mă gândeam doar la discuţia de mai devreme dintre mama şi Aveline.
- De ce a spus mama că am murit? Chiar nu ştie că sunt aici? Iar Aveline nu şi-a dat seama că despre mine era vorba? Iar Devonian... Ştiam ca e rău, dar presupun că aveam nevoie doar să mă asigur de asta ca să pot face ceva cu adevarat. Iar James m-a minţit! Mi-a spus că se comportă aşa cu mine din cauză că ne vedem prea des. Dar cât de des ne vedeam?!
Îmi lăsam mintea să zboare de la o amintire la alta. Zăceam pe canapea fără pic de vlagă în timp ce imaginile apareau şi dispareau în minte. Dar m-am oprit la amintirea când Aveline ne-a povestit despre noaptea când a lăsat-o pe Lola la prietenii ei. A spus şi de copilul surorii ei, dar acel copil este şi al lui... Devonian!
Inima îmi bătea cu putere, capul îmi vâjâia şi voiam să urlu, să nu fie adevărat, dar ştiam că este şi că nu mai puteam schimba nimic. Lacrimile curgeau libere pe obraji, luând cu ele câte puţin din durerea ce se înmulţea în mine şi nu ştiam cum să o scot toată odată din piept. Mă durea atât de tare, încât îmi doream să mă loveasca cineva atât de tare încât să simt durerea fizică deoarece cea sufletească era prea greu de suportat. Mama m-a minţit şi continua să facă asta şi cu ceilalţi. Iar tatăl meu era chiar cel pe care voiam să-l fac să plătească pentru ceea ce le făcuse lui Aveline şi Lolei, dar...
- Mama l-a ajutat... cuvintele mi-au ieşit din gură ca o şoaptă.
Începea să-mi fie ruşine cu parinţii pe care-i aveam şi frică să nu le semăn prea mult încât să fac şi eu rău altor persoane dragi.
- Dacă Devonian e tatăl meu, al Lolei, dar şi al lui... James. Atunci eu şi James suntem fraţi. Şi m-a dus de nas! Am dat cu pumnul în braţul canapelei, apoi încercând să-mi şterg lacrimile mi-am dat seama că bătea cineva la uşă.
Nu voiam decât să fiu singură şi să mă gândesc la cât de fraieră am fost că le-am căzut în plasă. Aşchia nu sare departe de trunchi... Mă durea. Tare. Dar eram hotărâtă să le arăt amândurora cu cine aveau de-aface.
Luând prima geacă pe care am găsit-o în dulap, m-am teleportat lângă lacul din pădure unde îmi plăcea uneori să-mi petrec timpul, mai ales când voiam să fiu singură. Era deja întuneric, iar luna stătea deasupra lacului, reflectându-şi imaginea în el. Aşezându-mă lângă un copac, cu spatele sprijinit de trunchiul lui tare şi rece, am începu din nou să plâng în timp ce aerul îngheţat îmi răceau imediat lacrimile pe obraji.
Plângeam de nervi, de frustrare, de vină că toţi mi-au spus că nu-mi face bine dar eu n-am ascultat. Mă simţeam trădată pentru că avusesem încredere în James şi ţineam la el. Ţineam la un mincinos ce m-a aburit. M-a făcut să mă simt specială doar pentru că eu eram singura fată cu care se comporta frumos, în timp ce le ignora pe celelalte.
Prostii! Eşti doar o fraieră! Fraieră! Iar el e un prefăcut!
- Anna? am auzit în spatele meu o voce foarte cunoscută, ce în loc să mă facă fericită ca înainte, îmi provoca dezgust.
- James! continuam să stau nemişcată privind imaginea lunii ce se reflecta pe sufrafaţa lacului ca într-o oglindă. Ai venit să mă omori?
- Nu, normal că nu! A venit în faţa mea privindu-mă speriat. Trebuia să ne întâlnim aici. Mai ţii minte?
Nu i-am răspuns, iar el s-a aşezat în genunchi, pe pătura de frunze din faţa mea în timp ce mi-am mutat privirea către un copac din apropiere.
- Ai păţit ceva?
Făceam tot posibilul să-l ignor, dar ardeam de furie în interior şi nu mă mai puteam abţine să nu-i arunc tot adevărul în faţă. Mi-am întors privirea către el, goală, inexpresivă, şi am lăsat bomba din interiorul meu să explodeze.
- Nu-mi vine să cred că am fost atât de fraieră şi te-am crezut!
- Poftim? Părea îngrijorat. Sau speriat. Dar doar părea, cum a părut în multe feluri până atunci.
- Devonian, tatăl tău, care este tatăl meu... proful nou de istorie e chiar tatăl şi omul de care nici nu vreau să aud. Iar tu... mincinos prefăcut ce eşti! Tu eşti fratele meu!
I-am spus totul, fără ocolişuri şi pe un ton mai rece ca temperatura de acolo.
- Devonian este tatăl tău? Avea o faţă stupid de uimită ce m-a enervat şi mai tare.
- Nu te mai preface! Nu te-ai săturat să minţi încontinuu? Acum ştiu tot adevătul şi nu mă mai poţi păcăli aşa uşor.
M-am ridicat. La fel şi el, apoi a venit spre mine încercând să mă ia în braţe.
- Dar Anna, asta chiar nu ştiam.
Mă ţinea de umeri în timp ce mă zbăteam să scap pentru că simpla lui atingere îmi provoca greaţă.
- Dă-mi drumul!
- Anna, te rog ascultă-mă! Mă ţinea strâns în braţe, iar eu abia mă puteam mişca. Nu te-am minţit. Nici nu ştiam că el e tatăl tău, iar tot ceea ce am început să simt pentru tine este adevărat.
Picioarele mi s-au înmuiat, iar eu alunecam uşor pe pământul îngheţat de sub mine. Stând pe jos şi sprijinită de James ce stătea în genunchi în faţa mea, am simţit o pereche de buze reci cum s-au lipit de fruntea mea. Mintea mea ţipa încontinuu Mincinos!, dar mă simţeam prea ameţită să mai ripotestez. Capul îl simţeam tot mai greu, iar James îmi ţinea faţa între palme, ştergând lacrimile ce-mi îngheţau obrajii. Ridicând, cu ultimele puteri, privirea spre el, am văzut acea strălucire în ochii lui ce o mai văzusem înainte şi îmi făcea inima să bată atât de tare încât credeam că-mi va sparge pieptul. Dar nu şi în acel moment. Eram prea ameţită, capul îl simţeam ca un bolovan, iar pleoapele îmi acopereau ochii, lăsându-mă în întuneric şi înconştienţă.
~~~~~~