Lola
Eram într-o cameră întunecoasă şi pustie. Mă învârteam în căutarea cuiva, dar nu era nimeni. Atunci am văzut o uşă şi m-am îndreptat spre ea respirând greoi. Vedeam aburi ieşind din gura mea, dar nu simţeam frigul. Am păşit cu atenţie dincolo de uşă, dar atunci am văzut silueta mare şi impunătoare a unui bărbat, cu umerii laţi şi înalt, dar nu-i puteam vedea faţa deoarece stătea cu spatele.
- Nu eşti bună de nimic! Din cauza ta a scăpat! L-am auzit ţipând, şi atunci m-am ascuns după uşă.
- Nu am ştiut! Te rog lasă-mi copilul in pace!
Vocea unei femei se auzea din întuneric, iar când m-am uitat mai bine, trupul acesteia era căzut la picioarele bărbatului. Vocile mi se păreau foarte cunoscute, dar nu reuşeam sa mi le amintesc.
- Copila rămâne cu mine. Tu poţi să pleci şi să te rogi să nu te mai găsesc vreodată, pentru că atunci nu voi mai fi aşa de bun!
Frica m-a cuprins imediat şi deodată m-am trezit la picioarele bărbatului, fiind înspăimântată şi încercam să găsesc o cale prin care să-mi salvez fiica. Eu eram acea femeie. Tremuram toată de frig, de frică, şi mă durea tot corpul. Dar nu era aşa mare durerea precum gândul că nu-mi mai puteam salva fiica. Dându-mi seama că bărbatul era încă în faţa mea, am ridicat capul să-i văd faţa. Era întuneric, dar ştiam că aceea era singura mea şansă să aflu cine era.
Am deschis ochii, în timp ce inima îmi galopa în piept, iar fruntea îmi era udă . Încercam să mă liniştesc, să respir cum trebuie, apoi mi-am amintit de ce eram în starea aceea. Avusesem un coşmar. M-am uitat la ceas şi am văzut ora şase. Nu mai simţeam nevoia de înca jumătate de ora de somn până va trebui să mă pregătesc de şcoală. Eram prea speriată, aşa că mi-am aprins veioza şi încercam să-mi amintesc visul mai detaliat.
O femeie speriată că acel bărbat îi va lua copilul. Mi se părea că seamănă cu un film pe care îl văzusem cu o săptămână în urmă. Probabil de la acel film am avut coşmarul, am încercat să mă liniştesc. Dar tot nu mai puteam dormi. Problemele adevărate îmi invadaseră mintea, şi nu erau despre cum să salvez un copil, ci Anna. Devenea tot mai rebelă, se îndepărta de noi, venea la antrenamente doar când avea chef, adică de trei ori pe săptămână. Şi, chiar şi atunci întârzia. De când mama ei a plecat... Ea a rămas în grija părinţilor noştri, celor mai bune prietene ale ei, care suntem nevoite să găsim scuze şi minciuni când ea ajunge târziu la cină, sau nu mai vine deloc.
Eram hotărâtă să fac ceva pentru ca Anna să revină cu.picioarele pe pământ. Este una de-a noastră, toate facem parte din ceva puternic şi foarte important. Nu ne permiteam să ne jucăm cu aşa ceva şi să terminăm cu tot când ne plictisim. Din fericire mai era o săptămână până la vacanţa de iarnă şi abia aşteptam Crăciunul, cadourile şi mesele în familie. Dar până atunci, trebuia să vorbeac cu Nathan despre Anna şi să rezolvăm această problemă.
O bufnitură s-a auzit în geam urmată de numele meu.
- Lola! Am auzit din nou, iar când m-am uitat pe geam, am văzut-o pe Anna atârnând de creanga copacului din faţa geamului. Am deschis imediat fereastra şi am ajutat-o să intre în cameră, închizând-o imediat la loc, zburlită de frig.
- Ce cauti căţărându-te prin copaci? Am ţipat şoptit la ea. De ce nu te-ai teleportat pur şi simplu?
- Pentru că e mai amuzant aşa, a inceput să chicotească .
- Unde ai fost până la ora asta?
- Acasă. A ridicat din umeri nepăsătoare, făcându-mă să mă enervez şi mai tare.
- Treaba ta ce faci de acum încolo, eu nu te mai acopăr cu nimic!
- Nici nu mai am nevoie. Mă descurc şi singură.
- Nici la antrenamente nu prea mai vii. Anna ştiu că te-ai îndrăgostit de James, dar trezeste-te. Sunt lucruri mult mai importante ca asta!
- Nu sunt îndrăgostită de el, a pufnit.
- Atunci?
- Îmi place să-mi petrec timpul cu el pentru că el mă înţelege, ştie de ce am eu nevoie. El e ca mine! Dar voi nu o să înţelegeţi niciodată chestia asta, pentru că voi nu ştiţi cum sunt eu cu adevărat şi nici ce am nevoie. Iar acum când în sfârşit am găsit pe cineva care să mă înţeleagă, voi faceţi mare tam-tam din asta!
- Cum să te înţeleagă Anna? El abia dacă vorbeşte cu cineva, este mereu misterios şi plin de secrete şi să nu mai spun că este o influenţă foarte proastă pentru tine! Te pune să-l ajuţi cu nebuniile lui, iar data trecută când te-au prins, el nu a făcut nimic. Absolut nimic Anna. Noi, prietenii tăi te-am ajutat să scapi, iar tu încă îi iei apărarea? Să nu mai spun că lui Devonian deja i s-a pus pata pe tine, şi dacă mai continui aşa, va face orice să te exmatriculeze!
Îi spusesem tot ce am ţinut în mine timp de aproape o lună şi începuse să dea pe afară în ultimul timp. Eram hotărâtă să nu o mai acopăr pe Anna şi să o las să suporte consecinţele faptelor ei, sperând că îşi va da seama cât de mult greşeşte, înainte de a fi prea târziu.
- Ştii ce? Nu am nevoie de ajutorul vostru. Mă pot descurca şi singură şi.pot locui singură în casa mea fără nicio problemă. Iar James nu e aşa cum crezi tu. Chiar deloc. Cât despre Devonian... a pufnit în râs. Nu-ţi fă griji.
Fără să mai apuc să spun ceva, Anna a şi dispărut din camera mea. Trebuia neaparat sa vorbesc cu ceilalţi şi să hotărâm ce e de făcut. M-am lăsat să cad pe pat, închizând ochii cât de tare puteam şi încercând să mă trezesc din acel coşmar, dar ştiam foarte bine că era real, iar eu trebuia să înfrunt realitatea. Şi eram hotărâtă să lupt până la capăt pentru a-i arăta Annei care îi sunt adevăraţii prieteni şi cine îi vrea cu adevărat binele.
Atunci am deschis ochii şi m-am uitat din nou la ceas, văzând că era timpul să mă pregătesc de şcoală. Abia aştept vacanţa! Mi-am trântit perna pe faţă, vrând să mai dorm cel puţin o zi şi ca atunci când mă trezesc, problemele să dispară. Dar mi-am dat perna de pe faţă că rămâneam fără aer şi m-am ridicat din pat ca să nu întârzii la şcoală. După toată pregăteala de dimineaţă, când eram în maşină cu Nicole, am început să turui despre visul care l-am avut şi cât de real părea, şi despre întâmplarea cu Anna de mai devreme. Am hotărât să ne adunăm toţi în pauza de prânz ca să hotărâm ce e de făcut, doar că nu era nici urmă de Anna sau James în acea zi. Până la prânz când ne-am întâlnit, nimeni nu a dat de ea şi începusem să ne îngrijorăm.
- Eu spun să îl anunţăm pe Fergus şi să ne spună el ce e de făcut, a venit Ruby cu ideea în timp ce amesteca cu linguriţa în ceaiul ei de fructe.
- Dar dacă am încerca să vorbim toţi cu ea şi să-i explicăm cum stă treaba? Nu vreau să îl amestecăm pe Fergus în asta şi să se complice totul, ca apoi Anna să dea vina pe noi...
- Şi dacă nu se va întâmpla asta, iar Fergus va face totul să revină la normal? Am întrerupt-o pe Ruby.
- ... şi să fie şi mai rău? A continuat ea vorbind peste mine.
- De parcă vieţile noastre vor mai fi normale... începuse Nicole să mediteze.
- Mai bine îi spunem lui Fergus. Am propus eu.
- Nu, mai bine nu! S-a opus Ruby.
- Propun să votăm, a intervenit Nathan care până atunci s-a luptat să desfacă cutia de lapte cu cacao.
- Sau mai bine încercăm să vorbim noi cu ea, iar dacă nu rezolvăm nimic, îi spunem lui Fergus.
Atunci ne-am oprit toţi din contrazis ca să ne holbăm la Nicole, care a venit cu ideea cea mai bună, făcându-ne să ne mirăm cum de nu ne-am gândit mai devreme la asta.
- Nicole, eşti un geniu!
- Aşa cred, a ridicat aceasta din umeri, agitându-şi laptele în cutie.
- De ce nu mergem chiar acum să o căutăm pe Anna? Poate avem şanse să o mai găsim acasă. Am propus eu, făcându-i pe toţi să se holbeze la mine. Ce?
- Sunteţi sigure că vreţi să chiuliţi? A zâmbit Nathan. Mai bine rămâneţi voi la ore şi mă duc eu. Pot trece să-l iau şi pe Matt, dacă vrea.
- Nu. Nu. Nu, dragule! Mergem şi noi. L-am oprit, uitându-mă la restul fetelor ce dădeau aprobator din cap.
Am luat tăvile de pe masă şi am aruncat resturile, apoi le-am lăsat pe tejghea şi am ieşit din cantină. Ca să nu atragem atenţia vreunui profesor, nu am mai trecut pe la dulapurile noastre sa ne luăm gecile, ci ne-am dus la toatetă de unde ne-am teleportat în sufrageria Annei.
Televizorul era dat la maxim pe MTV unde cânta o melodie de-a lui Britney Spears, dar nici urmă de Anna. Eu şi Ruby ne-am îndreptat către scări şi am văzut luminile aprinse sus, aşa că am urcat şi am găsit baia luminată şi uşa întredeschisă.
- Aa! Nu! Nu! S-au auzit ţipetele Annei urmate de o sticlă spartă ce mi-a făcut pielea de găină.
Toţi s-au adunat în spatele meu şi ne holbam la uşa băii, apropiindu-ne încet de ea şi imaginându-ne tot felul de lucruri în timp ce se auzeau paşi şi ceva zbătându-se acolo. Nicole a suflat către uşă, făcând-o să se deschidă şi dând la iveală o chiuvetă albastră şi pe Anna cu un bidon cu soluţie de spălat baia în mâna stângă, o pensulă pentru vopsea în mâna dreaptă şi părul umed şi ciufulit. Am rămas toţi cinci blocaţi în faţa uşii în timp ce Anna dădea cu soluţie pe chiuveta albastră fără măcar să ne observe.
- Anna? S-a auzit vocea lui Ruby de lângă mine, făcând-o să tresară.
- Ce? s-a întors Anna cu faţa către noi.
- Ce faci? Am întrebat-o în timp ce intram în baie.
- Bine. Voi? Mai staţi mult să vă holbaţi sau mă ajutaţi? Carla, dă şi tu un jet de apă aici, a făcut semn către chiuvetă, şi spala albăstreala asta, te rog. Nicole, tu suflă şi usucă-mi părul. Dar ai grijă, să nu fie prea puternic vântul.
Şi-a lăsat capul în jos, în timp ce Nicole îi usca părul, iar Carla a făcut chiuveta albă în câteva secunde.
- Ai de gând să ne spui ce tot faci aici şi de ce nu eşti la şcoală? S-a răstit Nathan care stătea rezemat de tocul uşii şi privea la nebunia din acea baie.
- Nu sunt la şcoală pentru că fac altceva. Logic, nu? L-a luat Anna peste picior când a terminat Nicole să-i usuce părul şi s-a ridicat să se privească în oglindă.
- Şi cevaul acela este...
- ... sunt. Şuviţe!
- Cu violet de gentiana, mai exact. L-a lămurit Ruby arătând către o cutie pe care scria ce a spus ea.
- Mda... am zis să încerc şi asta, dar cred că mă vopsesc. Şi am o idee genială! Mă fac roşcată, iar la vârfuri mai portocalie. Ca nişte flăcări, aşa! Arăta Anna către părul ei, agitând vârfutile în timp ce eu nu ştiam dacă să râd sau să ţip.
- Anna, ai luat-o razna? S-a răstit Carla la ea.
- Dar bine că au voie copile de paişpe-cinşpe să-şi facă părul în toate culorile, iar eu nu!
- Mama ta nu te va lăsa, Anna! I-a spus mai calmă Ruby în timp ce strângea bucăţile de sticlă spartă din chiuvetă.
- Ea nu va afla!
- Eşti sigură? Dacă vine de Craciun? Nu ai cum să-ţi ascunzi părul de ea.
- Dar nu va veni. M-a anunţat azi, deci staţi calme.
- Anna, m-am apropiat de ea, vorbindu-i calmă. Putem vorbi ca între prietene? Cum n-am mai vorbit de mult?
Nathan a început să tuşească, făcându-mă să-mi amintesc că şi el era acolo cu noi.
- ăă... prieteni adică.
Anna a început să chicotească şi ne-a făcut semn să ieşim din baie, apoi am coborât cu toţii în living unde a început să ne întrebe dacă se vede vreo culoare în părul ei.
- Se vede un fel de mov. Mă holbam la părul ei luminat de o flacără de deasupra ei.
- Şi roşu... un fel de... a continuat Nicole.
- Serios? S-a entuziasmat Anna.
- Da, i-am răspuns toate.
- Hm... poate că totuşi nu mai trebuie să mă vopsesc. Vreţi să beţi ceva?
Dar nu a mai aşteptat niciun răspuns pentru că a dispărut în bucătărie, de unde a ieşit câteva minute mai târziu cu o tavă plină de căni.
- Puţin ajutor? Vă rog! Păşea atent încercând să nu mişte tava ca să nu verse conţinutul cănilor.
Nathan s-a ridicat imediat de pe fotoliu şi a luat tava din mâinile ei pe care a aşezat-o cu uşurinţă pe măsuţa de cafea din faţa noastră. Anna şi-a luat o cană de pe tavă, îndemnându-ne să luăm şi noi, apoi s-a aşezat pe fotoliul celălalt, lăsându-ne pe noi să ne îngrămădim patru pe o canapea de trei persoane.
- Deci... a început Anna, uitându-se la noi în timp ce stătea cu picioarele ghemuite în fotoliu şi ţinea cana cu cappucino în mâini.
- Deci... am spus, încercând să-mi găsesc cuvintele.
- Anna, ori revii cu picioarele pe pământ, ori îi spunem maică-tii să te ducă la o şcoală militară. A repezit-o Nathan foarte serios, făcându-mă să mă înec cu cappucino.
- Serios... a ridicat Anna din sprânceană, zâmbind, apoi începând să râdă în hohote.
- Foarte serios.
Zâmbetul Annei a dispărut, devenind serioasă şi fixându-l pe Nathan cu privirea.
- Şi ce înseamnă pentru voi să revin cu picioarele pe pământ?
- Să redevii Anna pe care o ştim noi, a intervenit Ruby. Să petrecem timpul împreună, să mergi la antrenamente, să mergi la şcoală şi să nu mai petreci atât de mult timp făcând numai tâmpenii cu James care nu face decât să dea vina pe tine.
- Nici chiar! A întrerupt-o Anna, încercând să ne convingă, dar ştiam cu toţii că asta făcea James. Bine... o să fiu fată cuminte...
- Şi nici nu-ţi vopseşti părul, a continuat Carla.
- Bine... a mormăit Anna.
- Şi nu ne mai pui să minţim, i-am spus şi eu.
- Bine! Bine! Dacă ştiam că sunteţi mai răi ca mama nu mai rămâneam deloc aici! Ne-a zâmbit, acel zâmbet de „vă iubesc fraierilor” şi ne-a făcut cu ochiul.
- Şi noi ne bucurăm că ai rămas, creaţă colorată! S-a dus Nathan lângă ea şi luându-i cana din mână, a început să-i ciufulească părul făcând-o să ţipe şi să dea palme pe unde apucă.
Atunci am sărit toate pe ea, ciufulind-o şi gâdilind-o, făcând-o să ţipe şi mai tare, dar nu reuşea să scape de noi. A început să arunce cu perne în noi, făcându-ne să ne trântim pe jos şi să râdem.
- Îmi era dor de vechea Anna, a exclamat Ruby, aruncându-i perna în cap.
- Mă faci învechită? S-a prefăcut supărată şi i-a aruncat perna înapoi.
- Cea mai modernă fată veche!
- Asta nici nu are sens! A început Anna să chicotească.
- Mai contează? Tu ai înţeles oricum! I-a aruncat iar perna, făcând-o să râdă şi mai tare.
- Dacă mai vreţi să rămâneţi pe aici, treaba voastră. Eu mă duc să fac un duş pentru că de dimineaţă mă chinui cu şuviţele şi m-am colorat puţin şi pe picioare. Sper că mai iese, a devenit gânditoare, terminând de băut ce mai avea în cană şi ţâşnind din fotoliu.
- Atunci plecăm şi noi, am anunţat-o. Azi ne vedem la Fergus, bine?
- Am înţeles. Şi-a pus cana pe tavă. Vă teleportaţi sau mai trebuie să încui uşa?
I-am spus că nu e nevoie să închidă uşa după noi, iar ea s-a îndreptat mulţumită către scări, făcându-ne cu mâna. În câteva secunde eram acasă şi încercam să cobor încet în bucătărie şi să-i conving pe mama şi tata că nu m-au auzit când am venit de la şcoală, dar nu era nimeni acolo, decât obişnuitul bileţel cu scrisul mamei de pe frigider. Începeam să mă simt ca Anna, doar că îi vedeam mai des pe părinţii mei. Pe amândoi. Începusem să mă simt prost pentru ea şi să mă gândesc că ea poate se comportă aşa din cauza lipsei părinţilor ei. Să nu ai tată e rău, dar să plece şi mama ta departe de tine, trebuie să fie foarte greu. Eram hotărâtă să îi fiu mai aproape Annei şi să o înţeleg când o mai apucă nebuniile. Cum vin, aşa trec. Anna tot Anna este.
M-am schimbat şi am mâncat câte ceva, apoi m-am trântit pe canapea, aşteptând să treacă cele cinci minute care mai rămăseseră până trebuia să mă întâlnesc cu ceilalţi la Fergus. După numai câteva secunde de lenevit pe canapea, m-a apucat o lene ce mă făcea să uit de tot şi să mă aşez mai bine pe canapea să dorm. Dar auzeam ticăitul ceasului de la mână ce începea să mă sperie, pentru că se auzea prea tare. Era ceva anormal, dar ce mai era normal în viaţa mea? Prieteni ciudaţi, am. Părinţi care mă lasă de capul meu, am. O mamă ciudată care abia am aflat că e mama, am. Un nene ciudat cu un castel, am. Mă mir cum de încă mai dau impresia altora că sunt normală. Cu viaţa pe care o am încep să o înţeleg pe Anna de ce a luat-o razna şi mă aştept să mi se întâmple şi mie asta. Sau poate că nu. Eu sunt aia normală, cu capul pe umeri. Gândul ăsta m-a făcut să mă ridic de pe canapea şi să mă duc direct la Fergus unde erau toţi mai puţin Anna.
- Anna nu a ajuns? Am întrebat-o în şoaptă pe Nicole, care mi-a răspuns cu o înclinare a capului.
- Anna iar întârzie? Ne-a întrebat Fergus foarte calm. Dacă nu ar fi din cauza şcolii m-aş supăra, dar mă bucur să ştiu că a devenit o elevă atât de silitoare.
Am înghiţit în sec, gândindu-mă la minciuna care i-am spus-o lui Fergus ca să nu se îngrijoreze, dar minciuna noastră a ajuns prea departe. Ne uitam unii la alţii şi citeam în privirile tuturor acelaşi răspuns: trebuia să-i spunem lui Fergus adevărul.
- Ăă... Fergus? Am dat eu să-i spun, dar mă lăsa curajul.
- Da, Lola? mi-a zâmbit cald, nici nu ştia ce minciună mare ascundeam.
Mă făceam tot mai mică în faţa lui şi abia bâlbâiam câteva cuvinte.
- Anna... nu e... adică. Noi am... am minţit.
- Ştiu.
- Anna nu este ocupată cu proiecte pe la şcoală.
- Ştiu.
- Ea... Fergus tu mă asculţi?
- Da. A început acesta să râdă. Lola, tu nu ştii să minţi. Deloc!
Mă uitam la el ca la un marţian ce încerca să vorbească cu mine în limba marţienilor. Ce voia să spună? Că nu ştiu să mint adică să-l păcălesc că l-am păcălit? Sau...
- Ai ştiut tot timpul că te-am minţit? L-a întrebat Nathan, uimit ca noi toate.
- Da. A ridicat din umeri, apoi a continuat. Lola v-a dat de gol.
- Hei! Poţi ţine asta pentru tine! I-am şoptit lui Fergus.
- Chiar mă întrebam când îmi veţi spune.
- Iar eu mă întreb dacă nu cumva ăsta e vreun plan de-al tău şi al Annei. L-a repezit Nicole.
- Nu, chiar dacă sună tentant. Nu e niciun plan de-al nostru. Nici măcar nu ştiu de ce nu prea a mai venit Anna.
Ne-am uitat iar unii la alţii, aşteptând ca cineva să înceapă să-i spună şi restul poveştii, dar secundele treceau, Fergus îşi pierdea răbdarea, dar niciunul din noi nu mai spunea nimic.
- Deci...
- Deci Anna s-a îndrăgostit de colegul cel nou care nu are o influenţă foarte bună asupra ei. Ba chiar a făcut-o să o ia razna complet. Am spus tot eu, trimiţând săgeţi din priviri celorlalţi care au amuţit.
- Sunteţi siguri că s-a îndrăgostit? A întrebat Fergus, foarte serios.
- Posibil... nu ştim sigur. S-a bâlbâit Carla, fâstâcindu-se pe lângă mine.
- Mi-e greu să cred asta, dar nu imposibil. A început Fergus să mediteze, speriindu-ne şi mai tare. Ar putea fi doar ceva de moment. Cum voi toţi copiii faceţi. A urmat o pauză, după care a continuat: dar dacă este ceva mai serios, mi-e teamă de ce s-ar putea întâmpla.
Am înghiţin, din nou, în sec şi începusem să mă rog să fie prima varinată. Apoi Anna a apărut în faţa mea, plină de pete roşii pe faţă şi tuşind de i se zguduiau plămânii. Atunci mi-am dat seama de ce întârziase şi toate grijile începeau să dispară.
- Scuze că am întârziat, încerca Anna să spună printre tuse, dar nu mă simt prea bine. Cred că am făcut pojar. A început iar să tuşească, făcându-mă să-mi pară rău că m-am îndoit de ea.
- Sărăcuţa, s-a apropiat Fergus de ea, punându-i mâna pe faţă. Ştii ce greu se duce carminul de pe piele?
Anna s-a oprit brusc din tuşit, holbându-se la Fergus care încă o privea de parcă era pe moarte.
- Ce?! Dar... nu am... e... se bâlbâia Anna în timp ce ne uitam ţintă la ea. Chiar mi-e rău. De ce aş minţi?
- Ca să te vezi cu iubiţelul tău?
- Ă?
- Ăhă!
Anna s-a încruntat, Fergus continua să-i zâmbească, iar noi ne holbam când la ei, când unii la alţii simţindu-ne total pe dinafară. Anna i-a şoptit ceva lui Fergus ce l-a făcut să râdă cu poftă, apoi când s-a mai calmat a devenit serios, dar încă avea acea privire îngrijorată, dar amuzată în acelaşi timp.
- Pentru că, de când mama ta a plecat, ai rămas singură, vei veni să stai cu noi. Aici.