Lizzi
Când mi-au descoperit boala și mi-au pus diagnosticul, am știut de atunci că întrega mea viața o să se schimbe.
E amuzant, cumva chiar ironic, cum întreaga ta viața, așa cum o știai tu, se poate schimba complet în doar câteva săptămâni.
E adevărat că a fost o perioadă de tranziție. Nu e precum accidentele acelea tragice care îți fură totul intr-o secundă.
Eu am avut câteva săptămâni la dispoziție să mă obișnuiesc, dar adevărul e că nu te obișnuiești niciodată.
Și au fost, ani grei. Foarte grei. Am avut multe momente depresieve. Inceputul adolescenței a fost cel mai oribil. Când nu puteam face mai nimic din ce era normal pentru un adolescent.
M-am izolat deoarece nu mă prea integram în societate. Simțeam că locul meu nu e acolo.
Mama a devenit în scurt timp cea mai bună prietenă a mea. Tata a fost mereu modelul meu iar Cristian era cel care mă inveselea mereu și mă mai scotea din casă.
Nici măcar când eram cu colegii mei de la cursurile speciale nu mă simțeam că mi-am găsit locul.
Eram totuși diferită de ei. Eu văzusem. M-am născut complet normală și apoi bum! Am orbit!
M-am simițit ca și cum ceva mi-ar fi fost furat.
Mă gândeam uneroi, chiar dacă sună egoist și nu sunt mândră de asta, că totuși eu eram singura de acolo care chiar și-a pierdut vederea.
Deoarece eu am fost singura care a văzut timp de 8 ani și apoi totul a devenit negru. Dar ei...ei nu au văzut niciodată.
Și mă tot sâcâia ideea asta că nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată.