Amanda... Amanda... Amanda...
"De ce îmi sună atât de familiar numele ei?" mă întreb în șoaptă.
Am făcut tot felul de teorii despre femeia blondă, dar niciuna nu era destul de plauzibilă pentru descoperi de ce mi se pare că am cunoscut-o mai înainte. Comportamentul și atitudinea ei nu mi-au trezit atâtea bănuieli la început, dar când am văzut-o, ieri, vorbind cu Emma mi-am dat seama că ceva nu e bine. Și felul în care bunica s-a manifestat în fața ei a fost ceva neobișnuit. Să nu mai vorbesc despre acea conversație care nu avea nicio noimă pentru mine. Nu sunt vreun fel de ființă supernaturală ca să citesc gândurile oamenilor sau să-i fac să-mi spună adevărul, așa că singurul lucru care îmi rămâne este să trag cu urechea. De fapt nici la asta nu sunt atât de bună.
Scuzați-mă că nu obișnuiam să fac asta până să vin aici! Fac și eu ce pot!
Nimeni nu ți-a zis nimic...
Știu, încercam doar să mă fac să mă simt mai bine. Nu vreau să recunosc că sunt surdă.
Și spune că eu sunt stupid...
Mai taci!
Mi-am strâns cărțile de pe bancă și m-am grăbit spre ieșire când a sunat clopoțelul. Ca să-mi iau gândul de la mesajul primit de la Chase mi-am mutat atenția spre Amanda și tot acest mister care o învăluie și care începe să mă îngrijoreze. Amanda acasă la mine a fost... ciudat. Dacă stau să mă gândesc mai bine, bunica nu a mai adus vorba de ea din acea dimineață și eu am uitat complet de ea. Faptul că o întâlnesc la două săptămâni în cafeneau mea preferată, stând de vorbă cu prietena mea, nu cred că e o întâmplare.
Am lăsat cărțile în dulap și m-am îndreptat spre cantină. Toate aceste gânduri și teorii mi-au făcut foame și nu mai pot face asta cu stomacul gol. Am nevoie de energie dacă vreau să-mi dau seama cine e de fapt femeia asta și ce vrea cu adevărat de la familia mea.
Adică de la mine și bunica... nu am o familie atât de mare pe cât las să pară...
Totul e mult prea complicat pentru mine. Viața mea era mult mai simplă când locuiam în Seattle. Singurul lucru de care eram îngrijorată a fost ca ceilalți să nu se apropie prea mult. Aici trebuie să mă asigur căChase nu mă va face să o iau razna, că Lucy nu va intra la pușcărie pentru că și-a înecat fratele sau l-a omorât cu un papuc, că Dean va plati pentru ce i-a făcut lui Lucy și că Amanda nu va reuși să-și îndeplinească misiunea pentru care a venit, oricare ar fi ea... dacă există una...
Sunt atât de multe, iar eu sunt una singură. Nu știu cum le voi face pe toate. Deși, dacă stau să analizez mai îndeaproape lucrurile, un Chase mort nu e atât de rău... Pe Lucy o voi scoate pe cauțiune sau mă voi asigura că nu se vor găsi probe incriminatorii. În acest fel nu voi ajunge într-un ospiciu. Toată lumea are de câștigat.
Dar, până la urmă, o vor aresta pe Lucy?
O voi ascunde într-o peșteră. Îi pot face cunoștință cu prietenele mele, maimuțele.
Dar nu ai nicio prietenă maimuță.
Îmi voi face. Am început să devin destul de bună la asta.
Lucy a venit la tine și a vrut, prin nu știu ce minune, să fie prietena ta, nu tu.
Da, dar cum rămâne cu Chase, Dean și Emma?
Emma s-a împrietenit cu tine doar pentru că nu-ți mai tăcea gura și trebuia să ți-o închidă cu ceva. Chase nu e prietenul tău, ci prădătorul și Dean te-a văzut plângând și voia să vadă dacă esși bine.
Bine, bine. M-am prins!
Am simțit cum o mână mă cuprinde de braț și mă trage rapid și brusc într-o cameră întunecată. Am auzit ușa cum se închide cu cât mai puțin zgomot și cum sunt poziționată cu spatele de ea. Țipătul meu ar fi răsunat în încăpere, dacă cel sau cea care m-a tras acolo nu mi-ar fi astupat gura cu palma sa.
Cine știe pe unde a fost chestia asta! Yuck, germeni de necunoscut! Cum naiba mai scap și de data asta? Trebuie să fac ceva înainte ca persoana care m-a închis aici să mă omoare cu o mătura.
Încăperea era slab lumintă, dar puteam vedea măturile și produsele de curățenie pe care le folosesc îngrijitorii. Înălțimea și trăsăturile persoanei care m-a închis aici îmi arătau că era un băiat. De fapt îi știu și numele tipului ăstuia...
Chase!
N-am stat de două ori pe gânduri să-l mușc cât de tare am putut de palmă, înfigându-mi caninii adânc în ea pentru a putea simți mai bine durerea pe care voiam să i-o produc demult. Îl aud cum șuieră printre dinți de durere, dar nu scoate un alt sunet.
Atât? Nici măcar un țipăt de fetiță? O înjurătură pentru care l-aș fi mușcat din nou? Nimic?
Își retrage palma de pe gura mea pentru a o analiza și când mă gândesc că va începe să scoată o serie de cuvinte nu prea drăguțe pentru urechile mele, îmi face surpriza de a zâmbi. Mă uitam la el șocată și cu gura căscată larg, ca un pește pe uscat.
"Știam eu că ai și o parte sălbatică." se apropie mai mult de mine, asta dacă era posibil.
"D-d-dar..." este singurul cuvânt pe care reușesc să-l spun înainte ca gura mea să se lărgească mai mult.
"Trebuie să renunți la obiceiul ăsta. Ți-am spus... Știu că arăt bine, dar nu este necesar să fii atât de afectată." îmi spune încrezut și își pune degetul arătător sub bărbia mea pentru a-mi închide gura.
Oare cum reușește să fie atât de modest? Adică... Uău!
"De ce m-ai adus aici?" îl întreb, încercând să-mi încrucișez mâinile la piept, dar renunț când îmi dau seama că l-aș fi atins și mai mult.
"Hmmm..." este tot ce spune și se preface că se gandește.
Răbdarea mea era la limită, după câteva minute în care el tot nu mi-a răspuns la întrebare. Încă un lucru cu care m-a contaminat! Obișnuiam să fiu o persoană foarte răbdătoare și calmă înainte să-l întâlnesc pe el și microbii lui.
E ca un virus!
"Ai de gând să-mi răspunzi azi? Dacă nu, trebuie să plec." îi spun, scrâșnind din dinți și încercând să deschid ușa.
E încuiată!
"Nu poți ieși de aici, prințesă. Ești blocată... cu mine." până și prin întuneric, îi deslușeam zâmbetul superior.
"Ce vrei?" întreb, strângându-mi pumnii.
"Ce vreau?" se preface încă o dată că stă pe gânduri și asta mă calcă pe nervi.
"Ai de gând să-mi răspunzi la vreo întrebare?" țip la el și fac tot posibilul să nu îmi lipesc unul dintre pumni de fața lui.
"Hmm..." spune încă o dată și își pune degetul arătător pe barbie.
"Tu vrei să mă enervezi sau să-mi arați fața ta de morsă plouată?"
"Vreau să..." se apleacă până la urechea mea și îmi răsuflă în ea.
Acel gest atât de insignifiant m-a făcut să mă relaxez și să uit de ce mai aveam puțin până îi făceam capul să zboare în perete. Fiorii au apărut și pielea mi s-a făcut de găină când și-a coborât respirația pe gâtul meu. Mi-am închis ochii fără să vreau pentru a savura mai bine plăcerea la care Chase îmi supunea corpul. Tentația de a-i explora fiecare particică din corp era din ce în ce mai mare, dar rezistam... cu greu.
Voiam să-mi înfig degetele în parul său dezordonat, dar nu mă mai puteam mișca. Fiecare gând și fiecare gest erau controlate de el. Îmi domina tot corpul, iar eu nu puteam face nimic în legătură cu asta. Și-a pus mâna dreaptă pe brațul meu, mângânindu-l lent și făcându-mă să tremur involuntar. Șocurile de eletricitate mă copleșeau, făcându-mi rațiunea să dispară complet.
Rose! Devii sclava lui! Gândește!
Mai aveam puțin și leșinam din cauza acestor emoții mult prea puternice. Dacă nu ar fi fost strigătul disperat al creierului meu l-aș fi lăsat pe Chase să facă ce vrea din mine. Am deschis ochii înainte ca buzele lui să mi le acapareze pe ale mele. L-am împins cu ultima fărâmă de putere, care mai îmi rămăsese. Era puțin șocat la început, dar după ce și-a revenit, mi-a zâmbit seducător.
Oare ce mai plănuiește de data asta?
S-a apropiat din nou de mine, dar contrar celor întâmplate cu câteva secunde în urmă, acum știam la ce să mă aștept. Eram gata să lupt cu fiecare armă de care dispuneam. Dacă el crede că sunt una dintre acele fete disperate dupa el, se înșală. Îi voi arăta că mai există, încă, femei cu principii, nu fetițe care se îndrăgostesc la prima vedere.
"Știam eu că ai o voință puternică, dar în curând, prințesă, în curând vei fi a mea și nimeni nu te va mai putea salva." vocea lui era amenințătoare, într-o maniera sexi, dar care promitea multe lucruri... nefavorabile pentru mine.
"S-o cr-crezi tu! Ac-acum dă-mi drumul de aici!" spun, bătând cu piciorul în pământ ca un copil răsfățat.
"Nu ieși de aici până nu mă asigur că urmatoarea dată când îți trimit un mesaj îmi vei răspunde!" spune rânjind.
"Și ce voiai să-ți răspund? Huh? Ce zici de 'Oh, mulțumesc, Chase! Ești așa un domn că mi-ai spus asta, data viitoare o să mă asigur că port și o fustă!'" spun sarcastică și îmi rotesc ochii.
Sarcastică? Încă un lucru care nu eram înainte...
"Ar fi fost unul destul de bun!" dă din cap și-și lărgește rânjetul.
"Tu... Ugh! "nu puteam formula o propoziție în starea de nervozitate în care mă aflam.
"Uite cum facem. Îți dau drumul de aici, dacă promiți că îmi vei răspunde data viitoare."
"Bine! Fie! Acum dă-mi drumul!" țip la el și încep să trag de clanță.
"Dacă nu respecți înțelegerea, lucrurile vor fi mai complicate apoi." mă avertizează și scoate cheia din buzunar.
"Ți-am spus 'bine'! Tot ce vreau acum e să mănânc, așa că dacă nu te superi deschide odată nenorocita de ușă până nu mor de foame!" arăt spre ea și îi fac loc să o descuie.
Chase a ieșit primul de parcă nu s-ar fi aflat închis în debaraua îngrijitorului pentru cine știe câte minute cu o fată .Pare că nu-l interesează de ce vor crede ceilalți și nici pe mine nu m-ar fi interesat dacă eram în locul lui. E deja cunoscut despre aerele de player, alte bârfe nu l-ar fi afectat cu nimic. Dar pe mine da. Nu vreau ca lumea să umble peste tot împrăștiind zvonuri despre mine. Oricum cele despre mine în mașină și pe motocicleta lui vor apărea în curând. Nu mai am nevoie de altele, mulțumesc frumos!
Chase se întoarce spre mine și mă privește confuz. Îi fac semn să plece, iar el doar își dă ochii peste cap, conformându-se. Am ieșit de acolo numai după ce m-am asigurat că el e destul de departe și că nu se mai aflau decât câțiva elevi pe holuri. Mi-am îndreptat hainele înainte să intru pe ușile cantinei și mi-am formulat deja discursul pe care i-l voi spune lui Lucy în privința întârzierii mele.
Prietena mea, Lucy, Luce cea șmecheră, Lucynaitor, ți-am spus cât de bine îți stă părul azi? E așa de... wow! Adică, e un șampon nou sau balsam? Îți stă superb!... De ce am întârziat? Pai vezi tu, un grup de fane ale lui Theo James m-au închis în debaraua îngrijitorului pentru că au aflat de la nu știu cine că vreau să-l sechestrez. A fost greu, dar am reușit să scap. În locul tău aș avea grijă, nu știi când vor veni și după tine. Însă, nu-ți face griji, sunt aici să te protejez!
... Uău!
Nici eu nu cred că e o idee prea strălucită, dar merită să încerc, nu? Până la urmă e mai bună decât adevărul. Nu cred că ar reacționa mai bine la: 'Am întârziat pentru că fratele tău melefic m-a închis într-o debara și aproape că m-a sărutat pentru a doua oară. Oh, și ghici cu cine am avut primul sărut? Exact! Tot cu el! Nu ești mândră de mine?'.
E mai bună prima opțiune! Mai sigură... înțelegi?
Asta ziceam și eu...
Am intrat în cantină și am rămas surprinsă când am văzut că Lucy nu se afla la masa noastă. Nu era pe nicăieri, ceea ce m-a făcut să mă îngrijorez și să respir ușurată, în același timp. Sigur o avea un motiv mai bun decât al meu... M-am așezat la coadă și după ce mi-am luat mâncarea mi-am ocupat locul la masa noastră. Simțeam că undeva în spatele meu era masa la care Chase stătea și că acum se uita la mine.
Nici măcar nu trebuie să ghicesc cine îmi gaurea capul cu priviri intense.
Mâinile îmi tremurau pe felia de pizza, iar înghițitul bucațelelor mi se părea o sarcină mult prea dificilă.
Se află la o distanță de de cel puțin zece metri și tot mă afectează! Nici să mănânc nu mai pot !
Am luat o gură din sticla cu apă și am trântit-o înapoi pe masă cu forță exact când Lucy a apărut lânga mine. Nu știu dacă expresia ei reprezenta o grimasă sau tristețe. M-am uitat la ea fără să zic nimic, limitându-mă la a-i urmări fiecare mișcare.
"E un dobitoc!" a oftat și și-a pus capul în palme.
Nu stiam dacă fac bine să o întreb, dar nu m-am putut abține. Cuvântul ieșise înainte să apuc să îl opresc.
"Ci-cine?"
"Dgfn." mormăie în barbă, făcându-mă să o privesc ciudat.
"Cine?" m-am dat mai aproape de ea.
"Dunm."
"Ce-ar fi să-ți iei mâinile de pe față și să mai repeți o dată pentru că în felul ăsta va veni noaptea și tot nu voi ști cine este dobitocul." ii iau mâinile și i le așez pe masă."Așa, acum vorbește!" îi spun.
"Dean! Dean! Dean! E un dobitoc, unul mai mare decât Chase și nu credeam că e posibil! Îl urăsc! Nu-l mai suport! E atât de... Ugh! Se crede atât de perfect, nu că nu ar fi, dar atitudinea lui mă enervează atât de tare încât îmi vine să mă arunc de pe o stâncă." țipă și dă cu pumnii în masă, câștigând câteva priviri de la oamenii din jur.
Tot discursul ei îmi aduce aminte de cineva... Oare cine? Oh, așa e! Eu! Îl urăsc pe Chase!
"Ce-ar fi să te calmezi, pentru că mâncătorii ăștia de bârfe caută câteva noi, și să-mi spui ce s-a întâmplat mai exact. Azi de dimineață păreați... în regulă. Știi tu, excluzând acele apelative folosite la adresa lui și privirea de parcă l-ai fi ucis în orice clipă." îi sugerez și ea dă din cap ușor.
"Am ieșit de la prima oră și m-am dus la dulapul meu ca să-mi iau cărțile pentru urmatoarea , știi, ca de obicei. Am auzit câteva sunete... cam... ciu-ciudate dintr-o clasă și m-am dus să arunc o privire. Am-am crezut că cineva e rănit sau ceva, dar nu m-am așteptat să-l văd pe Dean cum îi devoreaza fața unei roșcate. Când i-am văzut acolo... nu știu, ceva în mine s-a fărâmat și a durut atât de tare... Oh, Doamne. Sunt atât de patetică. Dean e exact ca Chase. La ce m-am așteptat? Că după noaptea aia va veni în genunchi la mine, să-mi ceară iertare și că vom trăi fericicți până la adânci bătrâneți?" își pune mâinile în cap.
Nu am mai văzut-o atât de îndurerată pe Lucy până acum. Când o cunoști ți se pare cea mai puternică persoană, lăsând la o parte înfățișarea ei gingașă și micuță, dar ea este atât de fragilă și sensibilă, exact ca un copil. Îl urăsc atât de tare pe Dean pentru ce i-a făcut! Chiar nu vede că e îndrăgostită de el?
Dacă nu vede el va trebui să-l fac eu!
Dar dacă el nu simte nimic pentru ea?
Asta vom vedea, deși mă îndoiesc. Cine nu s-ar îndrăgosti de Lucy? Adică, uită-te la ea, până și în cele mai urâte haine tot reușește să strălucească.
"Dean ar fi trebuit să se comporte matur, nu să facă... ce face cu toate fetele care-i ies în cale. Când va realiza ce a pierdut o să-i pară rău."
"Nu cred. Până la urmă, eu am șaisprezece și el are optsprezece, de ce s-ar uita la mine când are atâtea fete frumoase și dispuse să-i ofere ce vrea? Nu vezi?! M-am chinuit atât de mult să arăt bine pentru el, să mă observe... Iar el mă consideră doar o soră mai mică." câteva lacrimi i s-au adunat în colțurile ochilor ei frumoși.
Mă durea când o vedeam așa de vulnerabilă! E prietena mea și eu nu o pot face nimic să-i alin durerea.
"Nu contează vârsta atât timp cât există sentimente."
"Dar el nu are niciun fel de sentiment pentru mine, în afară de cele de frate." își mușcă buza de jos pentru a nu lăsa lacrimile să cadă.
"Vom vedea. Dean e doar speriat. Nu vrea să renunțe la viața de player pentru că are sentimente pentru cineva. Îi e frica să iubească, dar îl vom face să realizeze ce simte mai exact pentru tine." îi spun, dând din cap, un plan deja conturându-se.
"Chiar crezi că... ar avea sentimente pentru mine?" mă întreabă timid, mușcându-și buza de jos.
"Cine nu ar avea sentimente pentru tine? Uită-te la mine, am venit aici cu gândul de a nu-mi face prieteni și apoi ai apărut tu." văd cum un zâmbet timid îi brăzdează fața.
Am făcut-o să zâmbească, e un început bun... Acum trebuie să o fac să uite de Dean și capul roșu.
"M-ai făcut să țin atât de mult la tine încât am fost în stare să-l pocnesc pe fratele lui Hulk cu o bâtă într-un cartier plin de oameni care m-ar fi putut omorî în câteva secunde folosind doar o roată de mașină." glumesc, făcând-o să râdă.
"Dacă lăsăm deoparte momentele de teroare, a fost chiar amuzant." spune încă râzând.
"Pentru asta sunt prietenii..." îi fac cu ochiul și mănânc un cartof prăjit din tava ei.
"Hei! Ăla era al meu!" țipă și îmi dă peste mână când vreau să iau altul.
"Lucy, prietenia mai înseamnă și împărțitul mâncării. Mor de foame, sunt în creștere!" mă repezesc la tavă, dar ea o trage în capătul celălalt.
"Tocmai ai mâncat!" îmi spune, râzând.
"Asta nu înseamnă că m-am săturat." o ațintesc cu privirea și ea face la fel.
Va urma un concurs de holbat în:
Trei
Doi
Un-
"Ce faceți, fetelor?" am înlemnit amândouă când am auzit vocea lui Dean.
Perfect! Trebuia să apară exact când am făcut-o să-și ia gândul de la el. Tipul ăsta știe ce înseamnă aia sincronizare?
"Ne certam."
"Mancam." spunem amândouă în același timp și apoi ne uităm una la alta amuzate.
"Ne certăm mâncând." spun rotindu-mi ochii și zâmbind.
"Sunteți bine?" ne întreabă curios.
"Da, absolut. De ce nu am fi bine? Nu am văzut nimic care să ne facă sa nu fim bine..." îmi primesc un ghiont în mână de la Lucy și asta mă face să-mi închid gura.
"Suntem bine! Perfect chiar. Tu ești bine, Dean? N-ai făcut nimic... prostesc, să zicem, nu?" îl întreabă Lucy, sfredelindu-l din priviri.
Mă înghiontește pe mine pentru a întreba chestii care să ne dea de gol? Ce fel de prietenă e? Îmi răpește toată distracția.
Îl vad pe Dean cum își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și devine puțin agitat. Își bagă mâinile în buzunare și încearcă să se relaxeze, dar tot am prins vinovăția din ochi.
Clar se simte prost! Acum... dacă l-aș putea citi și pe Chase la fel de ușor, viața mea ar fi mult mai simplă. Apropo, unde se află acel vampir?
"N-nu! De ce ai întreba asta?" Dean se încruntă și se uita direct spre Lucy.
"Voiam doar să fiu sigură. N-aș vrea ca cel mai bun prieten al fratelui meu să intre în belele." își încrucișează mâinile la piept și îi susține privirea.
"Sunt în stare să-mi port singur de grijă, nu-ți bate capul prea mult cu asta." zice Dean, pe un ton dur.
"Nu mi-l bat, vreau doar să fiu sigură ca nu-mi bagi și fratele în prostiile pe care le faci." se apără Lucy.
"De când ai început să-ți pese atât de mult de Chase?"
Și cu asta a pornit concursul de cine-clipește-va-muri.
Au trecut cinci minute și niciunul nu a cedat până acum,- și, da, m-am uitat la ceas. Dean arăta de parcă mai are puțin și își pierde cunoștința, iar Lucy pare neafectată de acest concurs. Nimeni nu a mai spus nimic și devine din ce în ce mai bizar, aproape că-i simt frustarea lui Dean.
Helo! Mai există și Rose pe lângă voi! Știți... cea care vă va ajuta să fiți împreună. Cupidon-ul vostru! Rose șefa voastră! Nu? Nu? Ok, nerecunoscătorilor! Continuați-vă holbatul, oricum toată lumea știe că faceți asta doar pentru a petrece mai mult timp împreună!
I-am luat mâncarea lui Lucy și am ieșit din cantină. M-am dus la dulap pentru a mă pregati de ora și a mânca liniștită sendvișul. Încă trei ore de oroare și sunt liberă.
Chase te va duce acasă!
Dați-mi un pix și o foaie pentru că trebuie să-mi scriu testamentul!
.
.
.
Eram la dulapul meu când telefonul mi-a vibrat în geantă, anunțând un nou mesaj. Nu mai era nevoie să mă uit de la cine era pentru că știam deja prea bine. L-am deschis puțin prea încântată de a citi ce scrie în el.
Liniștește-te, Rose! Nu ai primit un mesaj de la prințul Angliei, e doar Chase!
Chase: 'Te aștept în parcare și nu mă face să te caut prin tot orașul ca data trecută!'
Îmi dau ochii peste cap și tastez repede un răspuns. Nu aș vrea să-l fac pe rege să aștepte. Din câte pot să îmi dau seama ar fi în stare să vină după mine. Nu doresc să am parte de o scenă.
Eu: 'Da, domnule. Ești așa o regină a dramei, nici măcar nu m-ai căutat prin tot orașul. Ți-ar fi luat o zi dacă ai fi făcut-o.'
Chase: 'Ar fi putut să-mi ia ani și tot te-aș fi căutat!:)'
Tocmai a pus o față zâmbitoare? Chase a pus o față zâmbitoare?
Eu: 'Ești cam siropos azi.'
Chase: 'Sunt cum vrei tu, prințesă. Acum, mișcă-te odată aici până nu vin eu să te iau'
Eu: 'Ok, dar tot nu-mi surâde ideea de a mă conduce acasă.'
Nu mi-a mai răspuns. Știam că a făcut-o pentru a mă călca pe nervi, din nou. Mi-am luat geanta de pe jos și am mers cu pași cât mai mărunți spre ieșire pentru a-l irita.
Doi pot juca acest joc!
N-am mai vorbit cu Lucy de când am lăsat-o singură cu Dean în cantină. Sunt sigură că plănuiește câteva chinuri groaznice prin care să mă tortureze, dar orice e mai bine decât să fiu martor la tensiunea dintre cei doi. Mai aveam puțin și mă sufocam acolo, doar pentru că Dean e atât de prost încât nu-și dă seama de sentimentele pe care le are pentru ea. Am ieșit din liceu, uitându-mă după Chase, dar nu era nicăieri. Masina era în locul în care a lăsat-o azi de dimineață, dar el nu se afla acolo.
M-a păcălit?
"Ți-a luat cam mult! Ai făcut asta doar ca să mă enervezi?" era atât de aproape, încât am tresărit.
Cum naiba a reușit să se strecoare fără să-l văd? Cine naiba e el? Omul invizibil?
Îmi venea să râd când am văzut cât de iritat era, dar m-am abținut. Am dat negativ din cap și m-am îndreptat spre mașină, înghițindu-mi amuzamentul.
Punct pentru Rose!
Aveam cea mai nevinovată față de care dispuneam în momentul în care mi-a deschis ușa să pot intra în mașină. Și-a rotit ochii și mi-a făcut semn, zâmbind, să intru. Cred că și-a dat seama că nu am fost întocmai sinceră. A pornit motorul și am ieșit din parcare lăsându-i pe elevii curioași cu și mai multe întrebări decât înainte. Erau ca o haită de lupi care așteptau să se hrănească din zvonurile și bârfele care vor porni în curând. Cei din acest liceu nu au o viață socială -nu că eu aș avea una- dar spre deosebire de ei, eu nu mă simt bine când inventez lucruri despre persoane sau le vorbesc de rău.
"Vreau să trec mai întâi pe la cafenea, mă poți lăsa acolo." îi spun, cotrobăind prin geantă.
Grozav! Mi-am uitat cartea la școală!
"Bine."
După câteva minute, Chase a parcat mașina în fața cafenelei. Am ieșit, nerăbdătoare să o vad pe Emma și să-mi cer scuze. Am auzit cealaltă ușă a mașinii, deschizându-se. M-am uitat la Chase cu o sprânceană ridicată, bătând din picior.
"Știi că poți să pleci, nu? Nu e nevoie să vii cu mine."
"Doar nu credeai că asta voi face, nu? Ți-am spus că eu te duc acasă, iar eu nu-mi încalc o promisiune." acel zâmbet mă enerva până în pânzele albe.
"Ești imposibil!" mă întorc spre cafenea, neacordându-i mai multă atenție.
"Sunt un iubit protectiv!" îl aud cum strigă și am ignorat reacția corpului meu la acele cuvinte.
"Nu ești iubitul meu!" îi spun ferm.
"Încă..." bolborosește ca pentru el.
Nu i-am mai zis nimic, oricum nu ajungeam la vreun consens dacă ajungeam să ne certăm. Am intrat în local și am recunoscut părul brunet și lung al Emmei de la o poștă. Era la o masă, zâmbind politicos și cald celor doi bătrânei ce se aflau acolo. M-am așezat la masa obișnuită așteptând ca Emma să vina să-mi ia comanda.
Ce ar trebui să-i spun? 'Bună, Emma. Îmi pare rău că am fost o scorpie geloasă?' sau 'Hei, Emma! Scuze că am reacționat atât de copilăresc ieri, dar când vine vorba de Chase nu mă pot abține?'... Nimic nu suna bine.
Ce-ar fi să nu te mai stresezi atât și să lași lucrurile să vină de la sine?
O-ok.
Aud cum cineva de lângă mine își drege vocea și mă întorc pentru a vedea cine e. Emma stă acolo cu zâmbetul ei luminându-i fața și făcând-o și mai frumoasă decât e deja. Mi-am înghițit nodul din gât care mi s-a format la vederea ei.
Cum am putut să reacționez așa? Cum am putut să mă îndoiesc de ea?
"Em-Emma!"
"Da, chiar eu. Cu ce te pot servi?" mă întreabă de parcă ziua de ieri nu a existat niciodată.
Eram tentată să mă prefac că nimic nu s-a întâmplat, dar nu puteam. Emma merita niște scuze din partea mea și sunt dispusă să i le ofer.
"Ce-ar fi să te așezi puțin... am să-ți spun ceva." îi fac semn spre scaunul din fața mea pe care ar fi trebuit să fie Chase.
Unde naiba e?!
Emma se așaază, iar eu nu știu cum să încep. Tot felul de gânduri cum că nu mă va ierta, că acum se preface politicoasă pentru că sunt clientul, iar ea angajatul, îmi treceau prin minte. Am privit fața ei pentru câteva secunde și apoi mi-am mutat-o pe șervețelele multicolore din suportul de pe masă.
"Rose, ești bine?" mă întreabă Emma îngrijorată.
"N-nu!" dau din cap și când am văzut că Emma deschide gura să mă întrebe ceva, am continuat."Nu sunt bine pentru că ieri am fost o nerecunoscatoare, am venit aici și tu ai fost prima care a fost destul de drăguță încât să vorbească cu mine, ai fost prima care m-a făcut să uit de dorul de casă și care a vrut să se împrietenească cu mine, iar eu m-am comportat urât. Îmi pare rău pentru că am plecat ieri, dar nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Îmi pare rău..." trag aer adânc în piept după ce am terminat.
"Nu trebuie să te scuzi, te înțeleg perfect. Dar trebuie să-ți spun că nu am avut vreo intenție ascunsă în privința lui Chase. Am vrut să fiu prietenoasă și să strecor câteva amenințări pe ici pe colo. Plus că el e cu cât? Șapte ani mai mic decât mine? Arată bine, e inteligent, are aerul ăla care te atrage, dar nu ți-aș face asta." zice cu zâmbetul pe buze, luându-mi mâna într-a sa.
"Ș-știu, însă nu am scuze. Nici măcar nu suntem împreună. Nu am idee ce m-a împins să fiu geloasă."
"Doar tu știi ce se află în sufletul tău." mi-am lăsat capul în jos tristă și am oftat.
"Cr-cred că da..."
"Hai să terminăm cu toată drama asta... Ce vrei să comanzi?" mă întreabă dispoziția sa jucăușă revenind.
"Ca de obicei." Emma s-a ridicat de pe scaun."Emma!" mă trezesc strigând-o.
"Da?" se întoarce cu fața la mine.
"Mulțumesc!" îi spun sincer, deși nu asta e ceea ce voiam.
Aș fi vrut să o întreb despre Amanda, să-mi dea câteva detalii în legătură cu ea. De ce e aici, ce vrea și mai ales cine e ea cu adevărat pentru că un nume nu mă ajută cu nimic. Va trebui să fac asta când am mai mult curaj și când voi fi mai sigură ca femeia chiar ascunde ceva. Presimt că toată treaba asta mă va conduce numai în situații complicate, dar sunt gata să-mi trăiesc viața.
Gata cu trecutul! Acesta este prezentul și vreau să mă bucur de el.
"Deci ce mâncăm?" Chase se așază pe scaunul pe care se afla Emma cu câteva minute în urmă.
De unde a apărut? Are vreun fel de talente ninja de care nu știu?
Pâînă la urmă ce știi tu cu adevărat despre el în afară de cursele ilegale?
Nimic.
"Eu mi-am comandat deja." răspund nonșalantă.
Voi avea o după-amiază lungă...