Lizzi
Acum era ceva diferit. Ceva se schimbase în interiorul meu.
Adică am trăit atât de multă vreme cu tot programul meu perfect planificat de dinainte și monoton, de parcă aș fi fost o somnambulă prin propria mea viață.
Însă acum...ceva s-a schimbat. E ca și cum m-am trezit după o perioadă lungă în care am fost inconștientă.
Chestia asta nouă pe care o simt in piept în fiecare dimineață când mă trezesc. Valul de fericire și încântare care mă cuprinde în unele momente ale zilei...e atât de nou și de intens.
Nu m-am mai simiț așa de...ei bine de când aveam 8 ani.
***
Când cursul doamnei Katerine s-a încheiat am pornit spre ieșirea spitalului.
Când eram destul de aproape de ușă, am simiț două mâini pe talie. Am zâmbit imediat și m-am intors:
-Hei!
-Hei! Unde pleci așa de grăbită?
-Merg acasă.
-Fară să aștepți să mă vezi?
-Am crezut că ai treabă. Un voluntar la spital nu ar trebuii să fie mereu ocupat?
Simt o mică încordare în glasul lui Logan dar poate doar mi se pare mie:
-Ba da, dar acum am pauză, și am de gând să o petrec cu tine!
Vedeți ce vă spun? Am simiț iar în piept acea zbatere a inimii iar valul de încântare mi-a străbătut corpul:
-Deci, unde mergem? îl întreb eu
-Ți-e foame?
Dau din cap.
-Perfect! Știu un loc unde să luăm prânzul!
Apoi degetele mele se împletesc cu ale sale iar prin brațele mele trece un val de electricitate. Electricitatea ceva nou. Dar e la fel de bun ca și entuziasmul sau euforia.
Logan mă ghidează după el până când ieșim din spital.
***
Prima dată, am mers intr-un loc unde mirosea a mâncare și am crezut că o să mâncăm acolo dar Logan mi-a spus că aceea e doar o oprire inainte de destinație.
Așa că am comandat ceva de mâncare și am mers mai departe. Când Logan a oprit mașina și a venit să imi deschidă ușa, imediat ce am ieșit din mașină mi-am dat seama că sunt intr-un loc nou.
Picioarele mele nu mai călcau pe asfalt:
-E pământ.
M-am aplecat și mi-am trecut degetele printre firele moi de iarbă:
-Da. E o pajiște.
Logan m-a luat de mână și m-a dus cu el. S-a oprit dintr-o dată :
-Bine, am ajuns. Poți să te așezi.
Am simțit cum se așeză el așa că am făcut la fel:
-Logan, ce e locul ăsta?
-E o pajiște la marginea orașului de unde poți vedea o parte din oraș, iar noi avem un picnic.
Aud un zgomot ca cel scos de un carton îndoit și apoi simt mirosul de mâncare:
-De asta am comandat și nu am rămas să mâncăm acolo? Ca să venim aici, și să avem un picnic?
-Da. Îți place?
Am zâmbit:
-E perfect!
Logan nu a mai zis nimic dar mi-am imaginat că zâmbește. Cel puțin, imaginea din mintea mea asta a făcut.
După ce am mâncat, Logan s-a întins pe iarbă iar pe mine m-a tras în brațele sale.
Eu aveam corpul sprijinit de pieptul său și mă jucam cu degetele sale de la mână.
Atmosfera era una atât de plăcută și cum niciunul dintre noi nu spunea nimic, am început să mă gândesc la toate astea. Cum uneori lucruri total neașteptate, lucruri grozave, ni se întâmplă în momente grele și ne schimbă intr-o secundă întrega viață.
Ceea ce Logan a făcut pentru mine astăzi...nimeni nu a mai făcut așa ceva pentru mine.
Și nu e vorba doar de ce a făcut azi, sau atunci când am ieșit în oraș. E vorba de ceea ce a făcut în interiorul meu. E vorba de ceea ce m-a făcut să simt în piept atunci când mă gândesc la el.
Am oftat fără să îmi dau seama, dar Logan a observat. Degetele sale le-au strâns pe ale mele:
-Ce s-a întâmplat?
-Nimic?
-Hei, te-am auzit cum ai oftat. Asta nu poate să însemne nimic. La ce te gândesti?
-La nimic, eu doar...am tăcut o clipă apoi am continuat... uneroi, îmi e atât de greu. Mă cuprinde așa o tristețe din cauza bolii. Nu spun asta pentru că sunt tristă. Imi place viața mea așa cum e, am familia care mă iubește și programul de la spital e grovaz...
-Iar acum mă ai pe mine.
Am zâmbit și am simiț cum mi se încălzesc obrajii:
-Da, acum te am și pe tine.
M-am ridicat puțin și mi-am intors capul ca să poată să mă privescă. I-am simțit degetele pe obraz:
-Doar că?
-Doar că uneori mi-aș dori atât de mult să pot să văd.
-Acum e unul din acele momente?
Am dat din cap. Logan m-a mângâiat ușor pe obraz cu degetele apoi și-a apropiat capul de al meu până când gura lui a fost lângă urechia mea.
-Ascultă, iubito! Ascultă și spune-mi ce auzi!
M-am concentrat pe zgomotele din jurul meu.
-Aud...pasari. Ciripit de păsări.
-Perfect. Acum inspiră adânc. Ce simți?
Am inspirat adânc.
-Sunt flori. E ceva...dar nu îmi pot da seama sigur ce...
-E soc, suntem înconjurați de copaci cu flori de soc.
L-am simiț apoi pe Logan și mai aproape:
-Nu trebuie să vezi ca să știi ce te înconjoară. O să îți spun eu, Lizzi. Lasă-mă să îți arăt lumea prin ochii mei.
M-a tras din nou în brațele sale iar eu mi-am sprijinit capul de pieptul său.
Și asta am făcut. Din acel moment, l-am lăsat să îmi arate lumea prin ochii lui.
Hei, dragilor! Deoarece astăzi e ziua mea acest capitol vi-l dedic vouă! Tuturor celor care îmi citiți cărțile! ❤