Lola
- Ce părere aveţi despre James? Ne-a întrebat Anna în timp ce stăteam întinşi pe iarba din spatele castelului lui Fergus.
- E un tip foarte tăcut, i-a răspuns Nicole.
- Cu o privire ce-mi face pielea de găină, a continuat Carla.
- Eu cred că arată foarte bine, dar e prea... misterios? Le-am spus eu, făcându-l pe Nathan să mă privească insistent. Eu doar am spus o părere, nu e nevoie să mă omori din priviri! Am ridicat mâinile cu palmele îndreptate spre el prefăcându-mă speriată.
Nathan s-a încruntat deodată, fixându-mă cu privirea.
- Ce? M-am răstit la el.
- Nimic, mi-a răspuns sec, îndreptându-şi privirea către Fergus care venea spre noi.
- Anna ne-a cerut părerea, noi i-am spus ce credem despre James. Nu cred că merit răceala asta doar pentru că mi-am spus părerea!
Ne-am ridicat cu toţii de pe iarbă, împrăştiindu-ne pe acolo, să pară că ne-am continuat antrenamentul cât Fergus a fost plecat. Nathan s-a dus în partea opusă, iar Nicole a venit după mine. Am aruncat o privire peste umăr doar ca să văd că Anna se îndreaptă către Nathan, apoi că îi dă o palmă în ceafă, dar vocea lui Fergus m-a făcut să-mi îndrept atenţia de la cei doi, către el.
- Gata antrenamentul de afară pentru astăzi!
Propoziţia asta m-a făcut să cred că Fergus chiar nu a observat că mai bine de jumătate din timpul pentru antrenament am stat degeaba. Apoi el a continuat.
- Duceţi-vă în sala principală unde vă aşteaptă Aveline să vă arate ceva. Nathan, Matthew, i-a privit pe fiecare, voi mai rămâneţi puţin.
Le-am aşteptat pe Ruby şi Carla să ne ajungă din urmă, apoi am pornit spre castel.
- Dacă eşti supărată din cauza lui Nathan, a rupt Anna tăcerea, venind lângă mine, o să-i treacă. E doar gelos.
Mi-am muşcat limba încercând să mă abţin din a-i da un răspuns sarcastic, geniului dintre noi. Priveam cerul mult prea albastru şi cu un soare prea strălucitor pentru luna noiembrie, apoi m-am gândit la furtuna ce aş fi putut-o provoca.
El are voie să-mi spună cât de frumoasă, dar zăpăcită e Anna, sau să se uite după alte fete la şcoală, dar eu nu trebuie nici măcar să vorbesc cu cineva despre alţi băieţi? Zău că nu-l înţeleg de ce este aşa gelos, iar data viitoare când ne vedem voi avea grijă să-i spun verde-n faţă ceea ce simt!
Deodată m-am trezit faţă în faţă cu Aveline, întrebându-mă când am ajuns acolo, dându-mi mai apoi seama că nu am fost deloc atentă tot drumul spre castel..
- Dragelor, după cum cred că v-aţi dat seama, noi zânele ne folosim şi de unele poţiuni, nu doar de puterile noastre. Aveline a venit spre noi, îndemnându-ne să pornim către o uşă din colţul camerei pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut. Vă voi învăţa să faceţi diferite amestecuri de plante şi substanţe ce vă vor ajuta în diferite scopuri.
Cum am intrat pe uşă am început să ne holbăm la acea cameră imensă ce seamănă mai mult cu un laborator decât cu o cameră întunecată cu un cazan în mijloc, la care mă gândeam. Diferite pungi, borcane şi sticluţe erau aşezate pe rafturile ce înconjurau o masă mare şi rotundă pe care se afla un fel de plită, iar o colecţie impresionantă de eprubete, castroane şi alte ustensile erau aşezate într-un dulăpior lângă fereastră.
- Nu mă aşteptam ca totul să fie atât de... în pas cu moda. Anna se plimba prin faţa rafturilor uitându-se la etichetele sticluţelor şi borcanelor.
Nicole a luat un borcan căruia i-a desfăcut capacul şi a mirosit conţinutul.
- Da! Mă aşteptam la o încăpere minusculă, întunecoasă şi urât mirositoare. Dar chestia asta miroase foarte bine! Ce e? A întrebat-o pe Aveline, întinzându-i borcanul.
- Amestec de flori şi frunze de Datura. E de ajuns o cantitate foarte mică ca să provoace halucinaţii.
Nicole a pus imediat capacul borcanului şi l-a aşezat la locul lui, făcându-ne să chicotim, în timp ce ne adunam în jurul mesei.
- De multe ori, puterile noastre nu sunt de ajuns pentru unele lucruri, cum ar fi... vindecarea bolilor, a rănilor şi aşa mai departe. De generaţii studiem plantele şi până acum avem o carte foarte groasă despre aproape toate plantele şi proprietăţile acestora.
Aveline m-a trimis să-i aduc acea carte mare şi grea din bibliotecă, iar eu am ieşit din cameră, îndreptându-mă spre bibliotecă exact când Nathan era la capătul holului.
- Lola!
Am intrat în bibliotecă prefăcându-mă că nu-l aud, vrând să mă lase singură, dar sperând în acelaşi timp că va veni după mine. Scârţâitul uşii s-a auzit în toată biblioteca când am intrat, apoi ecoul paşilor mei a umplut încăperea. Uşa a scârţâit din nou în urma mea, făcându-mi inima să stea în loc, dar am continuat să merg către raftul unde mi-a spus Aveline că este cartea. Auzeam nişte paşi în urma mea. Sau poate era doar ecoul paşilor mei.
M-am oprit în dreptul cărţii cu copertă verde şi cu minim o mie de pagini, întrebându-mă cum voi putea oare căra asemenea carte, dându-mi apoi seama că ecoul paşilor mei s-a oprit în spatele meu. Am pus mâna dreapta pe carte, atingând cu degetele coperta, încercând să-mi păstrez pulsul normal, dar era cu neputinţă. Voiam să mă întorc şi să mă conving că nu e nimeni în spatele meu, dar nu aveam destul curaj. Apoi am simţit o mână puternică prinzându-mă de incheietura mâinii stangi şi întorcându-mă, lipindu-mă apoi de rafturi. Nathan m-a privit câteva secunde în ochi, apoi şi-a apropiat buzele de ale mele, contopindu-se într-un sărut pasional ce-mi provoca furnicături pe şira spinării.
După câteva secunde bune ne-am desprins din sărut, ţinându-i obrajii în palme. Îi citeam pe chip regretul şi zâmbindu-i l-am sărutat din nou.
Am intrat în camera cu ierburi şi poţiuni înpreună cu Nathan care m-a ajutat să car cartea pe care a trântit-o zgomotos pe masa din mijlocul camerei. Eu abia îmi puteam ascunde fericirea de pe chip, ce Anna a observat-o imediat.
- Aveline, am descoperit cine ţi-a furat poţiunea aia de fericire.
A venit lângă mine, iar eu îmi muşcam obrajii mai să-mi dea sângele, doar ca să-mi ascund zâmbetul.
- Ce-am furat? am întrebat, prefăcându-mă uimită.
- E prea zâmbăreaţă, a continuat Anna privindu-mă suspicioasă.
- Dar, a intervenit Nicole, de unde ştim că n-ai luat-o tu?
- N-aveţi de unde să ştiţi, i-a răspuns Anna, misterioasă.
- E clar, n-a luat-o Anna! a anunţat Nicole, foarte sigură pe ea.
- Heei! Normal că n-am luat-o eu, pentru că nu am nevoie de aşa ceva. Sunt fericită şi fără otrăvurile de pe aici!
Eu mă uitam confuză la Nathan, care râdea pe-nfundate, întrebându-l din priviri ce se întâmplă, dar el continua să râdă făcându-mă să-i dau una în fluierul piciorului.
- Aaaaa...mm uitat că trebuie să îl ajut pe Fergus cu... ceva. s-a bâlbâit acesta, tulind-o imediat afară din acea cameră.
Timp de două ore, Aveline ne-a prezentat toate substanţele şi ierburile care le avea acolo, spunându-ne câte ceva şi despre locurile unde se găsesc şi efectele acestora. Mă simţeam ca la şcoală, la ora de chimie, când profesoara toarnă tot felul de lichide în eprubete şi niciodată nu reuşesc să ţin minte denumirile lor. Nu aş fi crezut că voi reţine denumirile plantelor, dar Aveline are un mod foarte plăcut de a explica, că îmi rămân întipărite în minte fără prea mult efort. De ce nu pot fi toţi profesorii aşa de drăguţi, de calmi şi buni ca Aveline? Cred că această întrebare va rămâne fără răspuns. Sau, probabil că şcoala a fost special creată ca un loc de tortură pentru elevi şi de aceea nu se acceptă profesori aşa de buni.
- Gata fetelor, e de ajuns pentru astăzi. Ne-a anunţat ea în timp ce strângea nişte castrone de pe masă.
- Dacă mă scapi de şcoală, promit să vin zilnic în farmacia asta a ta şi să te ascult vorbind despre buruieni, i-a propus Anna, dar Aveline ne-a alungat imediat de acolo, spunându-ne că şcoala este importantă şi că nu are cum să ne scape de ea.
Când am ieşit din „farmacia” lui Aveline, am simţit o mână prinzându-mă de braţ, care m-a condus forţat până la toaletă.
- Ce... cine... Anna! Ce te-a apucat?
- Nimic, a şoptit Anna în timp ce închidea uşa, făcându-mi semn să vorbesc mai încet. Vreau doar să te rog ceva.
Anna voia să mă roage ceva... era ceva nou şi deja mă gândeam la ce să-i cer în schimb când am întrebat-o cu ce aş putea eu să o ajut.
- Roagă-l pe Nathan să afle cât mai multe despre James şi să-ţi spună. Iar tu îmi spui mie absolut tot!
- Ce? Dar de ce nu încerci să afli tu cât mai multe despre James?
- Pentru că nu îmi va spune mare lucru, dar între băieţi e altfel. Şi mi se pare că se înţeleg destul de bine.
Am stat câteva secunde pe gânduri, apoi m-am hotărât să o ajut. Dar îmi scăpa ceva.
- Şi de ce nu l-ai rugat direct pe Nathan să te ajute?
- Pentru că nu vreau să afle, nici el şi cu atât mai puţin James. Mi-a răspuns în timp ce îşi aranja părul în oglindă.
Atunci am pus totul cap la cap şi mi-am dat seama ce e cu tot misterul acela din partea Annei.
- Ţie îţi cam place de James? Încercam să fac să pară ca o întrebare atât de banală, ca „o să plouă diseară?”, dar nu mi-a reuşit, pentru că Anna mi-a aruncat o privire uchigătoare prin oglindă.
- Nu. Doar că pare un tip periculos, şi am senzaţia că ar putea afla ce suntem noi dacă îşi bagă puţin nasul.
- Aha, am dat aprobator din cap, prefăcându-mă că o cred.
Adevărul e că nu credeam o iotă din ce spunea Anna, şi ştia şi ea asta. Ei îi plăcea de James, şi aveam senzaţia că mai mult decât prosteala de când i s-a pus pata pe Nathan, doar ca să nu fie al meu. Mi-am dat şi eu puţin cu degetele prin păr, gândindu-mă că aveam nevoie de o baie, şi am ieşit de acolo ducându-ne la restul fetelor care ne aşteptau, explicându-le că am avut nevoie urgentă la toaletă. Amândouă.
- Lola, stai! I-am auzit vocea lui Nathan, care a venit lângă noi când ne pregăteam să ne teleportăm la casele noastre. Vin cu tine.
- Ce drăguţ! A chiţăit Anna, făcându-mi cu ochiul, mai mult ca să-mi aducă aminte de rugămintea de mai devreme, decât ca o aprobare pentru gestul nobil al lui Nathan.
Luându-l pe acesta de mână, într-o secundă eram în camera mea, doar noi doi, uitându-ne unul în ochii celuilalt.