17. Nu vreau să fim prieteni, fata cu veștile rele
Chiar aș vrea să am un răspuns la întrebarea lui, dar nu am. Am doar o mie de alte întrebări.
- O șansă să ce? zâmbesc stingher.
Își scoate o mână din buzunar și își freacă ceafa, confuz.
- Ca să vedem dacă ne potrivim pentru căsătorie, Zhavia. Evident, adaugă și rânjește de parcă răspunsul se subînțelegea.
Expir ușor, încercând să mă calmez. Nu vorbește serios. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că Alek folosește sarcasmul și glumele ca pe niște mecanisme de autoapărare. Cred că nici măcar el nu știe ce vrea mai exact, așa că încearcă să-mi distragă atenția. Nici eu nu știu prea bine ce vreau și de ce mă aflu aici. Măcar suntem pe aceeași lungime de undă.
Merită să încercăm dacă nici măcar nu știm ce vrem unul de la celălalt?
- Ai putea să fii serios pentru câteva minute?
Adoptă o expresie neutră și nu-mi dau seama la ce se gândește. Niciodată nu-mi dau seama ce e în mintea lui.
- Sunt foarte serios.
Îmi dau ochii peste cap.
Nu, nu e serios nici pe departe.
- Zhavia, nu poți să-mi spui că asta nu o să meargă niciodată dacă nici măcar nu-mi dai o șansă.
Inspir adânc. Se pare că asta e tot ce pot să fac atunci când mă aflu în preajma lui Alek - să expir încet și să inspir adânc. Sunt atât, dar atât de confuză.
Încep să cred că Ellie avea dreptate. Încep să cred că i-am făcut surorii mele o promisiune care nu-mi dădeam seama ce implica și care acum începe să mă sâcâie. Asta o să fie viața mea? Cu Carter nu mi-am pus niciodată probleme de genul ăsta, însă Alek... e conștient de promisiunea pe care i-am lui Rylee și tot vrea o șansă, orice ar însemna asta. Însă eu nu vreau să mă căsătoresc. Nici acum și nici în vreun viitor apropiat.
Îmi trec o mână prin păr.
- Te-aș săruta, dar nu vreau să-ți influențez decizia.
Nu mă ajută deloc. În loc să-mi revin, inima începe să-mi bată cu putere și nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă, într-adevăr, Alek m-ar săruta?
- Mă derutezi, pufnesc.
Nu m-am gândit la asta până la capăt atunci când am plecat de acasă. Nu m-am gândit până la capăt atunci când Alek m-a sunat și nici atunci când m-am trezit cu el în fața ușii.
Cred că încă mai are o mulțime de lucruri de rezolvat. Cred cu tărie că nu și-a revenit nici pe departe, deși se străduiește. Nu-l cunosc pe Alek și nu știu cine e sau cum obișnuia să fie, dar nu cred că a reușit să treacă peste tot ce i s-a întâmplat.
Încep să cred că noi ne-am întâlnit la momentul nepotrivit.
Eu abia m-am despărțit de Carter.
Alek abia începe să-și revină după cine știe cât timp.
Aș vrea să pot să-i ofer un răspuns afirmativ și aș vrea să fiu sigură pe mine atunci când aș face asta, dar pur și simplu nu pot. Nimic nu mă deranjează mai tare decât faptul că nu vrea să vorbească despre Hannah. Nu vreau să-l bat la cap, să-l forțez să vorbească despre niște lucruri care îi fac rău sau despre care nu e pregătit să vorbească, dar nu pot să mă mint și să îmi spun că are nevoie de timp. Am înțeles că a trecut destul de mult timp, dar eu sunt aici, acum. Și e clar că nu caut doar să pierd timpul împreună cu altcineva și că n-am nevoie de o distracție temporară.
- Alek...
- Știu că am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun...
- Nu despre asta e vorba, îl întrerup.
Clatin din cap și încerc să mă abțin să nu plâng. E mai greu decât credeam.
- Atunci?
Ridic din umeri. Nu îi pot explica tot ce e în mintea mea. Aș vrea să pot, dar nu știu cuvintele necesare pentru a-l face să înțeleagă. Nu știu cum să nu par egoistă și cicălitoare.
Dacă nu o să reușească niciodată să treacă peste orice s-a întâmplat între el și Hannah? Dacă o să se trezească în fiecare zi, întrebându-se cum ar fi fost dacă ea nu ar fi murit și ar fi fost alături de el? Dacă o să-i simtă absența în fiecare terminație nervoasă atât de puternic încât o să-l macine în fiecare zi, fără să înceteze vreodată?
Dacă o să aștepte ca eu să fiu ea?
- De ce vrei asta, Alek? Pentru că eu sunt cea care te-a făcut să îți dai seama că vrei altceva și că e timpul să mergi mai departe, așa că te-ai gândit că merită să încerci, din moment ce oricum nu mai ai nimic de pierdut?
Vocea îmi tremură și mi se pare străină.
- Nu e corect, să știi.
- Ce nu e corect? mă încrunt.
Alek oftează și evită să mă privească. Își coboară privirea în pământ pentru câteva clipe și începe să se joace cu piercingul din limbă.
- Presupui că știi totul despre mine, Zhavia. Ai impresia că știi cine sunt și ce urmează să se întâmple în continuare, nu? Cred că știai și că o să mă întorc la tine și că o să avem discuția asta.
- Nu știu de ce crezi că ți-am spus toate lucrurile alea pentru că aveam impresia că o să te întorci sau pentru că aș fi vrut asta, Alek. Ți le-am spus pentru că trebuia să le auzi de la cineva, înainte să te scufunzi tot mai mult. S-a întâmplat să fiu eu acea persoană, dar asta nu înseamnă că vreau să risc totul pentru tine. Îmi pare rău.
Asta nu prea a sunat așa cum ar fi trebuit. Alek ar face lucrurile mult mai simple dacă mi-ar spune ce simte pentru că modul în care se comportă mă derutează îngrozitor de tare.
- Deci nu voiai să te sun.
Încerc să-i susțin privirea, dar mi se pare că ochii lui devin din ce în ce mai reci și goi și cred că iar o luăm pe drumul ăla alunecos.
- Nu asta am spus, încerc să îmi retrag cuvintele, deși e imposibil.
- Mereu complici lucrurile atât de tare?
Pufnește și afișează un zâmbet ironic.
- Poftim?
- Mereu te gândești la tot ce-i mai rău și întorci lucrurile pe toate părțile? De ce nu poți să iei măcar o dată o decizie fără să te gândești atât de mult?
Îmi strâng mâinile în pumni. Am luat câteva decizii în ultima vreme fără să mă gândesc prea mult și uite unde m-a adus asta. Am decis să mă întorc împreună cu el și Malakai în loc de Adelaide și Carter. Am decis că Alek avea nevoie de cineva să-l trezească la realitate. Am crezut că n-am nimic de pierdut dacă apar aici. Evident, niciuna dintre deciziile astea nu mi-a adus nimic bun.
- Nu mă cunoști, Alek.
- Ce dracu' ți se pare că încerc să fac?
Strâmb din nas. I-am suportat toanele pentru că era singura mea șansă să ajung înapoi în San Diego, dar nu apreciez nesimțirea asta a lui. Și nici nu-mi place direcția în care se îndreaptă discuția.
- Sincer? Mi se pare că încerci să treci peste și să-ți revii. Și mi se pare că m-ai ales pe mine ca să vezi dacă asta ar funcționa sau nu.
Face un pas spre mine, vizibil încordat. Mă trece un fior pe șira spinării, dar continui să-i înfrunt privirea.
Nu vreau să recunosc asta, însă are dreptate. Chiar complic lucrurile mai mult decât ar trebui.
- Dacă nu ai fi știut despre Hannah, răspunsul tău ar fi fost același? șoptește el, cu privirea ațintită la șosea.
Înghit în sec. Tocmai din cauza asta nu pot să îi dau răspunsul pe care poate că îl așteaptă. Pentru că nici măcar nu mă poate privi în ochi atunci când îi rostește numele și știu că sunt a naibii de egoistă. Că nu știu nimic despre ea, despre el, despre ce s-a întâmplat, dar nu vreau să fiu fata aia care se aruncă la picioarele lui. Refuz s-o fac.
- Dacă nu aș fi știut că ai un motiv ca să... ei bine, ca să te comporți așa cum ai făcut-o și să fii... tu, pufnesc, atunci nu am fi ajuns și cu siguranță n-am fi ajuns niciodată în ipostaza în care tu aștepți un răspuns de la mine. Probabil m-aș fi gândit că așa ești tu și crede-mă, Alek, nu am nevoie de o astfel de persoană în viața mea. Aș fi luat-o în cealaltă direcție.
- Poate că ar fi trebuit să o faci oricum, oftează și își rotește privirea spre mine, zâmbindu-mi zeflemitor.
- Unde vrei să ajungi cu asta? încerc să-mi păstrez calmul, dar poate că eu sunt mai vinovată decât el.
Eu sunt cea care l-a sunat. Dacă nu aș fi făcut-o, nu l-aș fi cunoscut niciodată și, cine știe, poate că nu ar fi schimbat nimic la el.
- Nu știu, Zhavia, îmi accentuează numele. Tu unde vrei să ajungi cu asta?
Încerc să-i evit privirea. Mi-e mai ușor să-mi pun gândurile în ordine dacă nu mă pierd în ochii lui verzi.
- Evident că nu vrei să fim prieteni, îi răspund, deci asta nu cred că ar putea fi o soluție.
- Nu-mi servi rahatul ăsta pe care nici măcar tu nu-l crezi.
De ce totul trebuie să devină atât de complicat? Și de frustrant? Scrâșnesc din dinți. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân calmă când îl văd cum devine tot mai nervos cu fiecare secundă care trece.
Unde vreau să ajung cu asta? Cu el vreau să ajung, iar ăsta nici măcar nu cred că ar fi un răspuns potrivit. Sau chiar atât de simplu.
Pentru că vreau să îi dau o șansă, să ne dau nouă o șansă, dar ceva mă împiedică să o fac.
- Te tot îndoiești de mine, spune și își trece o mână prin păr. Nu știu ce să fac, bine? N-am nici cea mai vagă idee și naiba să mă ia de-mi dau seama ce vrei de la mine.
Vreau să știu de ce vrea asta.
Vreau să știu ce l-a determinat să încerce să meargă mai departe.
Vreau să știu ce vede atunci când mă privește.
Însă știu că nu-mi va oferi niciunul dintre răspunsuri dacă l-aș întreba, așa că nici măcar nu mă deranjez să o fac.
Continuu să îl privesc, încercând să îi memorez trăsăturile, oarecum convinsă că s-ar putea să nu îl mai văd prea curând. Sau vreodată.
Nu mă pot împăca cu ideea, dar Alek are nevoie să știe că lumea nu stă în loc pentru el.
- Putem fi prieteni dacă vrei, Alek.
Îi zvâcnește maxilarul. Zâmbește, dar zâmbetul nu-i ajunge în privirea care continuă să rămână dureros de rece.
În ultimele zece minute, Alek a tot continuat să se retragă și n-o să se oprească aici.
E dezamăgit, dar și eu sunt. Nu e în stare să vorbească, iar eu nu sunt chiar atât de irațională sau naivă încât să fiu de acord să se folosească de mine și să-mi frângă inima.
- Nu vreau, îmi răspunde sec.
Nici nu mă așteptam la altceva. Cu Alek e un continuu du-te-vino și mă zăpăcește în ultimul hal.
- Înțeleg, mă dau un pas în spate, încercând să pun o oarecare distanță între noi.
- N-ar fi trebuit să te invit la cină, Zhavia. Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să te caut, în primul rând. Și pentru asta îmi pare rău.
Nu-i împărtășesc sentimentele. Nu-mi pare rău că am venit până la urmă. Altfel probabil m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă aș fi făcut-o și prefer să mă aflu aici și să știu adevărul, oricât de dureros ar fi. Alek nu e pregătit să treacă mai departe. Pare, dar nu e. Nici pe departe.
În urmă cu un sfert de oră mi-a spus că voia să fie sigur că o să poată lupta pentru mine și că nu o să dea înapoi, dar asta face. Nu e pregătit să lupte, altfel nu și-ar cere scuze și nu m-ar privi cu regret, conștient de faptul că în curând o să ne luăm rămas bun și că s-ar putea să fie pentru totdeauna.
- Mă bucur că am putut să îți fiu de folos, Alek, îi șoptesc numele de parcă n-o să-l mai rostesc niciodată cu voce tare. Cred doar că trebuie s-o iei mai încet, ridic din umeri.
Mă doare stomacul.
- Așa o să fac, mă asigură pe un ton indiferent.
Îi zâmbesc, probabil pentru ultima dată, apoi el se rotește pe călcâie. Mă întorc și încerc să o iau din loc, înainte să țip în urma lui. Poate că o fie mai ușor dacă o să plec de aici cât mai repede. Nu așa voiam să ne despărțim, dar nu cred că pot face nimic ca să mai schimb ceva. Alek s-a retras din nou în el și nu e ca și cum nu mă așteptam la asta. Am fost luată prin surprindere de toate discursurile sale, dar ar fi trebuit să știu mai bine decât să-mi fac speranțe.
Poate că ar fi trebuit să-mi risc inima doar ca să o vindec pe a lui, dar chiar dacă aș fi fost pregătită pentru un asemenea sacrificiu, nu cred că Alek l-ar fi apreciat.
Nu în momentul de față.
Aș vrea să nu mi se încețoșeze vederea și să nu simt durerea asta cumplită în piept. Dar ce aș vrea eu nu cred că prea contează, așa că-mi șterg lacrimile cu mânecile și încerc să continuu să merg, deși nu vreau să mă întorc acasă unde Ellie cu siguranță o să mă aștepte cu cel puțin o sută de întrebări. Nu am idee încotro mă îndrept. Tot ce știu e că trebuie să plec de aici, înainte să mă întorc și să îmi cer scuze de la Alek. Să îi spun că poate nici măcar nu e vina lui, ci a mea. Poate că eu nu sunt pregătită să mă implic într-o relație - nu după tot ce a făcut Carter.
Simt o atingere pe umăr, blândă la început, dar apoi mâna i se încleștează pe cotul meu. Trag aer în piept, închid ochii pentru câteva secunde și mă pregătesc să-i deschid, să mă rotesc spre Alek și să-l întreb ce-i mai trece prin minte de data asta, însă nu apuc să o fac. Sunt rotită brusc, iar buzele sale sunt lipite de ale mele și am nevoie de câteva secunde să îmi dau seama ce se întâmplă. Dacă asta chiar se întâmplă sau nu cumva am început să îmi imaginez lucruri. Buzele sale sunt fierbinți și moi și nu mă gândesc nici măcar o secundă înainte să-i răspund la sărut. Alek inspiră adânc, de parcă nici el nu e convins că e real. Nu știu ce fac. Nu știu dacă asta ar trebui să se întâmple, dar habar n-am cum să mă opresc și a naibii să fiu dacă găsesc vreun motiv pentru care să o fac. Îmi întredeschid buzele, iar Alek profită de fracțiunea asta ca să-și strecoare limba în gura mea și să mă sărute.
De-adevăratelea. Și uit orice gând mi-a trecut prin minte în ultimele ore. Îi simt atingerea rece a metalului pe care-l are în limbă și gustul a ceva dulce, dar mentolat în același timp și simt cum mă clatin puțin pe picioare. Mă agăț cu disperare de el, nedorind să-i mai dau vreodată drumul și îmi dau seama cât de periculos și alunecos e drumul ăsta pe care o iau acum, dar deja e prea târziu. Pământul îmi fuge de sub picioare când îi simt palmele pe obrajii mei care înflăcărați, apoi coboară și se opresc pe șoldurile mele, trăgându-mă mai aproape de el.
Îmi lipesc palmele de pieptul său, simțind cum se ridică și coboară cu fiecare respirație rapidă. Trebuie să respir, dar am impresia că mă sufoc și tot corpul mi-o ia razna. Prea multe senzații pe care nu le-am experimentat niciodată în viață, iar mintea mi-e un haos, dar goală în același timp. Îi simt fiecare mișcare a limbii până în fiecare terminație nervoasă și tot ce pot să fac e să încerc să nu o iau razna.
Mi-e atât de cald, și mi-aș dori într-un fel să nu fie decât un vis. Din care să mă trezesc, convinsă că lucrurile o să revină la normal. Că o să uit. Că o să-mi pot continua viața.
Dar mă mint singură.
După toate lucrurile pe care i le-am spus, ar fi trebuit să-l opresc. Acum nu știu cum să fiu mai aproape de el, dar măcar unul dintre noi pare să gândească rațional și, din păcate, nu eu sunt aia.
Alek se retrage încet. Își încleștează o mână în părul meu și își lipește fruntea de a mea. Continuu să țin ochii închiși, simțind cum respirația lui fierbinte de izbește de buzele mele.
- Nu vreau să fim prieteni, fata cu veștile rele.
Vocea lui e răgușită și sună nefiresc. Eu nu îmi găsesc cuvintele și nici nu cred că am nevoie de ele. În secunda următoare, Alek își retrage mâinile de pe mine și se îndepărtează. Oftez în lipsa fierbințelii sale și îmi deschid ochii, deși nu vreau.
Nu pot să descifrez nimic pe fața lui. Nu e nici derutat, nici nervos.
- Ai grijă de tine.
Începe să meargă cu spatele, apoi dispare înainte să am timp să mă dezmeticesc și să îl întreb... ce naiba a fost asta?
E vina mea pentru că i-am spus toate lucrurile alea, dar nu poate să mă sărute așa cum tocmai a făcut-o, ca mai apoi să dispară.
De fapt, se pare că poate.
Sunt suficient de încăpățânată încât să nu merg după el. Să nu-l sun. Să nu încep să țip ca o nebună pe stradă.
O să fie bine. O să trec peste asta. Nu o să-l mai văd niciodată.
Poate. Dar momentan am impresia că nici măcar nu pot respira normal în absența lui și simt cum mă dezbin, forțându-mi picioarele să o ia din loc.
Încă nu îmi dau seama ce s-a întâmplat și habar n-am dacă o să-l mai văd vreodată. Dacă nu cumva ăsta nu e modul lui sucit de a-și lua rămas bun de la mine.
Simt nevoia să țip cât mă țin plămânii, dar nu o fac.
Îmi mușc buzele până la sânge, încă simțind gustul buzelor sale și mă urăsc. Îl urăsc pe Callaghan.
Hello! N-am murit. Încă. Doar că mi-am schimbat job-ul, am de corectat "Malakai" și zilele astea mai mult citesc decât scriu. O să fac tot ce pot. Mulțu pentru înțelegere!
P.S.: Sper să nu-mi fi scăpat o mulțime de litere puse aiurea. :))