Lola
De data aceasta nu l-am mai oprit. Doar am ridicat privirea către el, aşteptând să continue.
- Te-a lăsat în grija familiei Stan pentru binele tău, în timp ce ea a fugit cât mai departe de acel loc ca să-l îndepărteze pe tatăl tău de tine, să nu-ţi facă vreun rău. A făcut tot ce a putut ca să te salveze cu preţul vieţii ei, merită măcar şansa să îi asculţi povestea şi apoi să tragi concluzii.
Cum am putut fi atât de fraieră? De ce m-am lăsat condusă de emoţii fără măcar să o las să-mi explice? L-am strâns pe Nathan în braţe şi apoi privindu-l în ochi, i-am spus că vreau să vorbesc cu Aveline. Acesta m-a sărutat pe frunte, apoi s-a ridicat de pe pat îndreptându-se spre uşă şi deschizând-o. În prag a apărut Aveline pe care a lăsat-o să intre în cameră în timp ce el a ieşit, închizând uşa în urma lui. Ea s-a aşezat pe pat şi a stat câteva minute gândindu-se ce să spună.
- Medalionul este în posesia neamului nostru de la început, iar noi avem datoria să-l păzim de lăcomia altora, a întrerupt Aveline liniştea apăsătoare, atrăgându-mi imediat atenţia. Dar s-a întâmplat să cadă în mâinile altora ce vroiau să-l folosească în scopuri personale şi după ce a fost recuperat, a fost vrăjit de strămoşii noştri ca să funcţioneze doar pentru noi, neamul Rivera. Tot de atunci s-au hotărât căsătoriile în familie, şi astfel, eu şi tatăl tău care suntem şi verişori de gradul doi, am ajuns să ne căsătorim. Eu mai aveam o soră, iar el era singur la părinţi şi pentru că eu eram cea mai mare, mi s-a dat medalionul în grijă. La început ne înţelegeam foarte bine şi chiar credeam că mă iubeşte, apoi a devenit din ce în ce mai interesat de puterea medalionului. Când am aflat asta, am vrut să fug, dar eram păzită de oamenii lui tot timpul. Pentru că locuiam într-un castel, am reuşit totuşi să fug printr-un tunel de care nu mai ştia nimeni şi te-am luat cu mine ca să te scap de răutatea lui ce prindea rădăcini. Atunci aveai doar două luni şi nu puteam fugi cu tine prea departe. Am oprit curentul în tot oraşul pentru a mă putea strecura mai uşor în noapte, dar tu plângeai prea tare şi te-am dus în singurul loc sigur şi ai fost primită cu braţele deschise de cei mai de încredere oameni. Eu am plecat, încercând să-l îndepărtez pe tatăl tău de acel loc, fiind sigură că mă va găsi. Timp de cinci ani m-am tot ascuns, cu aceeaşi frică continuă că mă va găsi, dar m-a găsit Fergus înaintea lui şi m-a luat din România. Astfel am ajuns aici şi pentru că el era singur şi mai avea uneori de ajutor, am rămas, dar nu am uitat nicio clipă de tine. Am aşteptat ca Fergus să se îndepărteze de locul unde erai ascunsă şi să te pot aduce aici în siguranţă, dar anii treceau şi eu nu reuşeam să fac nimic, până în toamna aceasta când drumul era liber şi am putut să le transmit părinţilor care te-au crescut un mesaj în care să le spun să vină aici.
S-a făcut iar linişte, dar făcându-mi ordine în gânduri mi-am dat seama că mai aveam întrebări şi nimic nu mă oprea să aflu răspunsurile.
- Cum ai aflat că tata vroia medalionul?
- Devenise foarte rece cu mine şi uneori dormeam în camere separate. Apoi o servitoare mi-a spus că are o aventură cu sora mea şi că plănuiesc să scape de mine, însă ea nu mai ştia că vroiau medalionul pentru că nici nu ştia de el. Nu am vrut să cred ce mi-a spus, dar m-am furişat într-o seara în camera lui, fără să mă vadă şi era şi sora mea acolo. Plănuiau cum să scape de mine după ce te năşteai tu ca să-mi ia medalionul şi mai vorbeau şi despre alt băiat al lui ce avea trei ani atunci şi despre un copil ce urma să vină pe lume. Cred că despre tine vorbeau, dar nu am putut asculta tot. Dar am auzit ce era important şi de atunci plănuiam să fug, dar nu am găsit ocazia decât după ce te-ai născut tu. Ştiam că o dată ce te-ai născut, nu-l mai oprea nimic să scape de mine.
- Deobicei sunt grupuri de cinci, cum e al nostru, în care fiecare are câte un element, nu?
- Da.
- Atunci de ce nu te-au ajutat celelalte?
- Pentru că nu mai erau în viaţă.
- El le-a omorât?
- Nu ştiu. Am aflat că nu mai sunt în viaţă când am primit puterile lor.
- Deci aveai toate cinci elemente, plus medalionul. Erai mai puternică ca el şi tot nu ai reuşit măcar să fugi de el?
- Era păzit tot timpul şi nu puteam risca să afle şi alţii de medalion. Puteam să folosesc puterea acestuia doar dacă nu exista altă scăpare şi apoi când l-am folosit pentru pana de curent, am aflat că el mă putea simţi când făceam vreo vrajă. De atunci ţi l-am lăsat ţie să te protejeze şi nu mi-am mai folosit puterile până m-a adus Fergus aici. Am încercat să uit cum îl cheamă, să-i uit chipul. Aş fi vrut să-mi pierd memoria de când l-am cunoscut pe el, dar nu vroiam să te pierd pe tine. Am crezut că nu te voi mai vedea niciodată.
- Dar aici nu îţi poate simţi puterile?
- Nu. Aşa mi-a spus Fergus şi am încredere în el.
- Dar Nathan şi Matthew cum au ajuns aici? Pentru că spuneai că Fergus era singur.
- Părinţii lui Nathan au murit când acesta avea cinci ani şi Fergus a avut grijă de el, iar pe Matthew l-am luat dintr-un orfelinat la o lună după ce l-a luat pe Nathan, când şi-a descoperit puterile, dar nu le putea controla. Nu-i puteam lăsa pe cei de acolo să-şi dea seama ce este el aşa că eu şi Fergus i-am crescut şi i-am ajutat şi să-şi controleze puterile.
- Dar credeam că ne putem folosi puterile doar dacă avem acele brăţări.
- Brăţările au fost doar la voi, pentru că Fergus vi le-a luat şi le-a pus în acele brăţări ca să nu se manifeste şi să nu te găsească ştii tu cine.
- Deci ne-a minţit cu brăţările!
- Doar nu v-a mai spus că el v-a luat puterile şi le-a pus în brăţări. Iar când le-a făcut să dispară, ele au dispărut de tot pentru că puterea era la voi din nou.
- Şi unde este el acum?
Aveline a rămas câteva secunde pe gânduri, nefiind sigură despre cine am întrebat, dar văzându-mi privirea serioasă şi-a dat seama că vorbeam de tata, al cărui nume nu-l ştiam, dar eram mulţumită că mi-a povestit tot ce s-a întâmplat şi eram hotărâtă să nu o mai întreb apoi de el pentru a se linişti şi a-l putea uita mai uşor.
- I-am pierdut urma, dar cred că este departe de noi.
- Şi sora ta?
- A încercat să scape şi de ea după ce am fugit eu şi cred că a reuşit pentru că nu mai ştiu nimic de ea.
S-a lăsat iar linişte în cameră în timp ce mă gândeam la tot ceea ce mi-a spus Aveline şi nevenindu-mi a crede cât de multe s-au schimbat în atât de puţin timp.
- Deci sunt mai mulţi ca noi şi tot în grupuri de câte cinci?
- Da sunt mai mulţi, dar nu toţi în grupuri de cinci. Unele sunt mai mari, altele mai mici, iar unii pe cont propriu. Dar sunteţi mai puternici când sunteţi cinci sau mai mulţi, iar voi acum aveţi şi medalionul.
- Şi ceilalţi unde sunt?
- O parte chiar aici în acest oraş pe care tatăl lui Fergus l-a creat înainte să moară şi Fergus îl conduce, dar cei mai mulţi i-a strâns el şi i-a făcut de partea lui.
- Şi este hotărât dinainte fiecare grup de cinci?
- Într-un fel.
- Şi cei din grupul lui Nathan sau al lui Matt?
- Ei sunt din acelaşi grup, dar nu mai trăieşte niciunul din grupul lor. Astfel că Nathan pe lângă spirit, are şi apa, aerul şi pământul, iar Matthew are cele trei elemente plus focul care e al lui.
- Şi îi putem lua în grupul nostru, nu?
- Desigur.
Atunci mi-am amintit de necunoscutul care ne-a urmărit şi vroia medalionul, acela avea gheaţă.
- Mai sunt şi alte elemente? Cum ar fi...gheaţa?
- Nu. Doar cele cinci. Gheaţa poate fi formată, de exemplu, între Carla care are apa şi Nicole care are aerul, sau de unul singur cum e Nathan, care le are pe amândouă.
Când a spus de Nathan mi s-a oprit inima în loc, dar sigur nu a fost el cel care ne-a atacat noaptea trecută. Cel cu gheaţa era puţin mai înalt ca el şi avea vocea altfel. Eram sigură că acela nu era Nathan şi nici Matt sau altcineva cunoscut. Îmi priveam mâinile din poală în timp ce mă gândeam la ce aş putea s-o mai întreb pe Aveline, dar nu-mi mai venea nicio întrebare. Am ridicat privirea către ea şi mi-a zâmbit, încălzindu-mi inima cu acel zâmbet mi-am făcut curaj să spun ce gândeam de când am aflat că am fost nedreaptă cu ea.
- Îmi pare rău! O lacrimă a curs pe obraz fără să o pot opri şi a fost urmată de altele. Îmi pare atât de rău că nu te-am lăsat să-mi explici totul şi că te-am judecat greşit. Cred că m-am lăsat condusă de nervi sau...
- Dar te-am iertat de atunci, mi-a răspuns Aveline zâmbind. Tu trebuie să mă ierţi pe mine pentru că nu te-am putut ţine lângă mine.
- Nu. Îţi mulţumesc doar pentru că m-ai salvat şi m-ai dus la o familie care m-a iubit la fel de mult ca şi cum aş fi copilul lor.
Am luat-o în braţe şi am strâns-o cu putere, în timp ce lacrimi de fericire îmi udau obrajii. Când ne-am desprins din îmbrăţişare am văzut că şi Aveline plângea, dar zâmbetul de pe buze îmi spunea că plângea tot de fericire.
- Îţi mulţumesc că m-ai adus mai aproape de tine...mami!
În acel moment, Aveline a început să plângă şi mai tare şi prinzându-mă cu palmele de obraji, m-a sărutat pe frunte şi m-a îmbrăţişat din nou. Am mai stat câteva minute în acea cameră şi i-am povestit câte ceva despre anii în care am stat departe de ea, apoi ne-am dus ănapoi în sufrageria mare unde erau ceilalţi şi Fergus le povestea ce mi-a povestit şi mie Aveline.
- Deci de aia nu reuşeam să fac brăţara să apară! S-a răstit Anna la Fergus care începuse să râdă. Nu mai râde! Lola! a venit spre mine când m-a văzut intrând în cameră şi m-a prins de braţ. Cum ai putut să faci aşa o scenă? Am vrut să aflăm adevărul crezând că dacă e vorba despre tine, vei aştepta să ţi se explice totul nu că o vei lua la fugă prin castel! Mă privea serioasă, dar apoi uitându-se la Aveline care i-a zâmbit, şi-a dat seama că totul s-a rezolvat. Nici eu nu aş fi reacţionat aşa dacă eram în locul tău, deşi toţi se aşteptau la aşa ceva din partea mea decât de la tine.
- A fost prea mare şocul, i-am spus făcând-o să chicotească apoi ne-a tras pe mine şi pe Aveline spre canapea unde ne-am aşezat la îndemnul ei.
- Fergus tocmai ne-a povestit ce s-a întâmplat. Nici nu-mi vine să cred că vorbeşte despre tatăl tău care a făcut ce a făcut. Din fericire tu nu-i semeni deloc. S-a aşezat pe fotoliul unde a stat Fergus mai devreme, acesta luând loc pe celălalt fotoliu, şi apoi a continuat către Aveline. Eşti sigură că e tatăl ei?
- Da, dar cum ai spus şi tu: din fericire nu-i seamănă deloc. I-a răspuns Aveline zâmbit, iar Anna i-a zâmbit înapoi, îndreptându-şi apoi atenţia către Fergus.
- Fergus eşti un mincinos! I-a spus Anna reţinându-şi un zâmbet.
- Eu? s-a prefăcut Fergus uimit. Nu, eu nu mint!
Au continuat să se tachineze unul pe altul restul zilei cât le-a spus aceeaşi poveste care mi-a spus-o Aveline mie şi apoi a răspuns cam la aceleaşi întrebări la care mi-a răspuns mie Aveline. Era destul de ciudat să ştiu că ea este de fapt mama mea şi îmi venea puţin greu acest lucru, dar firea iubitoare, caldă şi blândă a ei mă făcea s-o iubesc din ce în ce mai mult. Mă simţeam ocrotită şi iubită când mă îmbrăţişa şi când îmi zâmbea, iar seara când a trebuit să ne întoarcem la casele noastre, îmi părea rău că trebuia să mă despart de Aveline... de mama. Dar a doua zi am căzut toate de acord să nu mergem la şcoală „pentru că avem nevoie de odihnă” şi pe la prânz ne-am dus iar la castel şi le-am făcut o vizită surpriză celor de acolo. Am fost foarte fericită că am avut timp să stau cu Nathan, să lămurim totul, şi cu mama pentru a recupera timpul pierdut.
Nathan mi-a povestit că a fost nevoie de el într-un oraş de lângă Huntertown unde unul ca noi şi-a folosit puterile pentru a crea o furtună puternică. Fiind singur i-a fost mai greu s-o oprească, dar a reuşit, luând-o apoi pe urmele celui care a creat-o, fără prea mult noroc pentru că a scăpat.
- Dar de ce nu ne-ai luat şi pe noi cu tine? Te-am fi putut ajuta!
- Pentru că Fergus nu era sigur dacă eraţi pregătite şi eu nu am vrut să păţiţi ceva.
Restul conversaţiilor erau mai seci, dar plăcute şi relaxante. Eram fericiţi că celălalt e bine şi că eram împreună. Aş fi vrut ca toate zilele să fie ca aceea, dar nu era aşa şi din păcate ziua s-a terminat şi urma o zi de şcoală. Ne pregăteam să plecăm la casele noastre, când lui Ruby i-a venit ideea să dormim toate la castel în acea noapte.
- Ne trezim dimineaţă şi plecăm acasă doar cât să ne luăm cărţile şi să plecăm spre liceu, încerca Ruby să-i convingă pe Fergus şi Aveline.
La început Fergus nici nu a vrut să audă de aşa ceva, dar Aveline l-a convins că nu ar fi nimic rău în asta.
- Bine! Bine! Doar avem destule camere să dormiţi la castel, ne-a spus el zâmbind.
- Dar nouă ne ajunge doar o cameră în care să încăpem toate, i-a spus Carla.
- Este camera dintre a mea şi a lui Nathan cu două paturi mari în care cred că vor încăpea toate, i-a spus Matt lui Fergus lăsându-l pe acesta fără alte motive de protest.
_____________________
E oficial vacanţă pentru mine, deci, teoretic, ar trebui să postez mai des. Dar nu promit.
Oricum, vreau să vă mulţumesc celor care citiţi, votaţi şi comentaţi. Mă bucur că vă place ceea ce scriu şi sper că v-a plăcut şi acest capitol.
Pupici!