Peste două zile mă aflu cu bunicul în bucătărie, pregătind niște ceai. Bătrânul stă rezemat de scaunul său preferat, citind liniștind din cartea de psalmi, iar eu urmăresc cu o fascinație ciudată flacăra albăstruie ce încălzește ibricul. E destul de cald afară, motiv pentru care nu am niciun plan pe ziua de azi. Amalia îmi dăduse mesaj cu câteva minute în urmă să mă întrebe dacă vreau să vin cu ea și alți cățiva colegi de clasă la un bar mai spre seară, însă am refuzat-o. Sunt încă destul de tulburată după ultima mea experiență cu alcoolul și, deși știu că aș fi putut la fel de bine să-mi iau un suc sau ceva, mintea nu-mi stă la o ieșire cu mai mulți. Mai ales când vremea de afară e atât de călduroasă.
Ibricul sfârâie ușor în cele din urmă, așa că torn ceaiul de mentă în două cești mari, și mă alătur bunicului la masă. Suflu de câteva ori peste aburul fierbinte, simțindu-mi nările dilatându-se.
— Ți-ai terminat lecțiile, mă întreabă, lăsând cartea pe masă, nu înainte de a face un semn cu un colț al acesteia.
— Suntem mai lejeri săptămânile astea. Se apropie examenele finale, probabil de aia.
Dă tăcut din cap, sorbând lung.
— Apropo, te-ai mai gândit ce vrei să faci de ziua ta?
Ridic întrebătoare o sprânceană spre el.
— La ce te referi? Va fi ca în fiecare an. Vom prepara de mâncare și ne vom uita la emisiunile mele preferate. E de ajuns.
— Joanna, sunt îndeajuns de trecut prin viață încât să știu că adolescenții preferă altfel de manifestări. Afirmația sa mă face să mă încrunt. Își linge buzele. Nu mă refer la faptul că aș vrea să te văd prin cluburi sau mai știu eu ce ipostaze aiurea, dar dacă îți dorești ceva anume nu ezita să-mi spui. Faci șaptesprezele ani, ești destul de mare pentru a decide și singură.
Vorbele sale mă pun puțin pe gânduri. E adevărat că uneori mă gândesc și-mi pun întrebarea Cum ar fi dacă?, însă am destule exemple negative în jurul meu pentru a-mi da seama că nu vreau să știu răspunsul la această întrebare. Nu din cauză că aș fi prea închisă în mine sau mai știu eu ce, pur și simplu nu mă văd făcând un lucru cu care nu sunt obișnuită doar pentru a da bine în ochi altora. Nu vreau să-mi creez o imagine falsă doar pentru a-mi lărgi grupul de prieteni. Îmi e bine așa cum sunt, așa că petrecerile extravagante și shot-urile din cluburi vor mai trebui să aștepte.
— E în regulă, răspund în cele din urmă. Nu am nevoie de nimic. Mă bucur doar că vei fi lângă mine.
Bătrânul zâmbește cald, întorcându-mi mai apoi atenția asupra cănii din mâinile sale.
Peste câteva minute, bunicul se ridică pentru a-și spăla cana însă i-o iau înainte, îndreptându-mă numaidecât spre chiuvetă. Schimbăm câteva vorbe legate de slujba din seara asta — se pare că există câteva divergențe între măicuțe, iar atmosfera e acum destul de tensionată, oricât de greu ar fi de crezut —, iar bunicul își ia cartea pentru a pleca în camera sa. Se oprește brusc însă, și se întoarce spre mine exact când termin de spălat ultima cană.
— Apropo, o mai știi pe Marta?
Dau automat din cap, mușcându-mi buza pe dinăuntru. Oare ce mai vrea acum?
— Se pare că a căzut de pe un scaun acum câteva zile. Am auzit că în seara asta îi va da drumul acasă.
Rămân cu gura deschisă, neștiind ce să spun. Nu avusesem prea multe tangențe cu femeia, însă gândul că avusese un accident nu mă face să fiu complet ignorantă. Poate fi la fel vorba de oricine altcineva. Un accident tot un accident e.
Brusc, imaginea cu Drako de pe acoperișul spitalului îmi străfulgeră prin minte, și rămân mută. Înțeleg acum de ce se afla acolo, mai ales că până în acel moment nu mai fuese deloc văzut într-un loc atât de public. Faptul că cel mai probabil fusese s-o viziteze pe Marta îmi face inima să bată mai încet, asemenea unei furtuni cese potolește la ivirea zorilor. Oare Drako chiar putea arăta îngrijorare pentru cineva? E greu de crezut, oricât de ipocrit ar suna asta.
— Oh, spre că e bine.
— Și eu. Ce-ai spune dacă ai pregăti câteva din prăjiturile tale pentru a i le duce cât timp sunt eu la slujbă? Sunt sigur că va aprecia gestul. Dau să protestez, însă bunicul mi-o ia înainte, făcând cale întoarsă. Strigă în urma mea: Oh, și nu uita să-i transmiți însănătoșire grabnică din partea mea!
Ei, asta-i bună! Uneori urăsc strategiile bunicului pentru a mă împiedica să-l refuz. Știe că țin mult prea mult la el pentru a-i întoarce vorba, iar asta mă pune de multe ori în fel de fel de situații. Iar ceva îmi spune că întâlnirea din seara asta nu are să fie deloc una prea plăcută. Cel puțin în ceea ce-l privește pe un oarecare individ care probabil mă disprețuiește.
~*~
Spre seară, pornesc spre casa doamnei Marta în același timp în care bunicul e pregătește pentru a pleca la slujbă. Îmi iau într-un coș împletit din paie farfuria cu fursecuri și prăjituri, un suc la pai pentru mine și plec cu inima în gât, rugându-mă ca seara asta să nu se transforme într-un adevărat coșmar. E neobișnuit de cald, iar vândul uscat ce suflă pe deasupra copacilor mă face să mă gândesc la o furtună serioasă de vară. Ceea ce nu sună deloc prea ok, având în vedere experiența mea cu nopțile mai... furtunoase.
Îmi înfing numaidecât paiul în petul de suc, și aștept nerăbdătoare autobuzul. Nu am chef să merg pe jos și, deși știu că nu are să mă oprească exact în fața casei familiei Fayer, preferam să mai merg doar câteva străzi pe picioarele mele decât să ocolesc atât de mult când afară se înserează. Așa, pentru liniștea mea sufletească.
Fac aproape treizeci de minute cu mașina, iar când cobor la stația mea soarele se pregătește deja să apună de tot. Sper să se merite osteneala de a veni până aici la ora asta, altfel bunicul va avea de-a face cu mine!
O iau la pas spre casa amplasată undeva mai la deal, și culeg în drumul meu un buchet frumos de flori sălbatice. Se spune că florile sunt bune pentru suflet, așa că cine știe, poate Drako are să le miroasă și se va transforma într-o zână a bunăstării. Pe cine încerc eu să păcălesc; nici dacă i-aș da cu păpădiile în cap nu aș schimba ceva la el.
Reușesc să fac un mănunchi acceptabil din florile care, deși nu miros cine știe ce, au măcar niște culori plăcute la ochi, și apăs de câteva ori pe soneria din fața casei. Pare cufundată în liniște, de aceea mă întreb dacă nu cumva sunt încă la spital, iar eu mă aflu ca proasta la ușa lor. Apăs din nou, iar în momentul în care îmi întorc gâtul pentru a încerca să văd ceva prin geamul acoperit de praf balamalele ușii scârțâie spre groaza mea, făcându-mă să tresar și să-mi mișc mâna cu buchetul involuntar, în față. Aud vag foșnetul frunzelor, iar când deschid ochii observ cu stupoare cum fața lui Drako e acoperită în totalitate petale, iar polenul îi cade peste păr și obraji. Deschid larg ochii, făcând un pas în spate.
Drako închide ochii, vădit enervat, apoi dă să spună grăbit ceva — cel mai probabil o înjurătură —, însă în secunda următoare se oprește subit, și strănută lung și apăsat.
Pufnesc fără să mă mai pot opri în râs, ținându-mă de burtă pentru a putea respira. Trebuia să-i prind fața într-o poză!
— Ai terminat de râs ca o maimuță? mă întreabă numaidecât, ștergându-și nasul cu mâneca hanoracului.
— D-da! Doar... o secundă, reușesc să îngân printre râsete, iar în cele din urmă mă opresc, lingându-mi buzele. Privirea lui e serioasă, și mai că încearcă să mă înghită cu totul. E același Drako de la început. Un strănut nu-l poate face mai drăguț.
Poate doar cu un procent la sută.
— Scuze, murmur într-un final, însă nu pare a conta pentru el. Mă ochește de sus până jos, ridicând din sprânceană.
— Ce faci aici? Nu-mi spune că acum mă urmărești și noaptea, ciudato.
Sunt încă prinsă de faza de mai înainte, așa că nu pot să-i răspund cu seriozitate.
— Ai vrea tu. Am venit să-i aduc doamnei Marta niște prăjituri din partea mea și a bunicului, spun, arătând spre coșul de lângă mine.
Mă privește atent, strâmbând din nas.
— Scuza perfectă, murmură pentru sine, și nu prea înțeleg bine la ce se referă.
Se dă din pragul ușii, făcându-mi semn cu capul. Îl privesc întrebătoare.
— Haide, n-am de gând s-o fac pe mesagerul pentru tine.
Spunând asta, face cale întoarsă, lăsându-mă acolo. I-au numaidecât coșul și florile în mâini, și-l urmez îndeaproape până ajung în sufragerie, acolo unde femeia stă așezată pe un scaun, în timp ce soțul acesteia îi face ușor masaj la umeri. Zâmbesc stângaci când pășesc înăuntru, observându-l cu coada ochiului pe Drako cum se sprijină în tăcere de o piesă de mobilier.
— Joanna, ce faci aici? mă întreabă uimită femeia, părând ușor slăbită la față. Mă îndrept spre ea, și las pe măsuța din fața ei coșul, întinzându-i mai apoi florile.
— Am auzit de accident. Sper că vă simtiți mai bine acum. Femeia ia cu reținere florile, zâmbind cu seninătate. Bunicul vă dorește însănătoșire grabnică.
— Mulțumesc, fata mea. Nu trebuia să te deranjezi totuși, mai ales că se întunecă afară.
Dau din cap.
— Nu e nicio problemă.
Mint pe jumătate, dar nu trebuie să știe asta. În unele situații era permis să minți.
— Rămâi cu noi la cină? mă întreabă Greg, soțul ei.
Rămân blocată, neștiind cum să răspund. Un refuz categoric nu pare a fi soluția cea mai adecvată.
— Ă, nu trebuie să vă deranjați cu mine, serios.
— Prostii, intervine cu fermitate Marta. Rămâi la cină apoi te poate duce Drako acasă după aceea. E bine așa?
Ochii îmi fug instinctiv spre Scovil. Privirile ni se intersectează preț de o secundă, și simt un fior rece pe șira spinării. Își mută gâtul, rupând contactul vizual. Nu are să iasă bine deloc!
Mă bâlbâi de câteva ori, însă neavând talentul de a refuza oamenii ajung în cele din urmă să iau masa cu cei trei. Fantastic! Mulțumesc, bunicule!
Spre surpinderea mea, cina decurge mai bine decât m-aș fi așteptat. Până și Drako, pe care până acum nu l-am mai văzut niciodată schițând altă expresie facială decât obișnuita sa grimasă, zâmbește ușor în colțul gurii când vorbește cu Marta. Se vede că ține la ea și că o respectă, cu toate că vrea să-și păstreze postura de macho suprem.
Nici măcar gluga nu o mai poartă pe cap, dându-i la iveală cicatricea de la baza gâtului și trăsăturile, încă frumoase, ale feței. Cu toate că nu mai pare deloc acel Drako de acum ceva timp, dacă își aranjează puțin părul și se bărbierește cu siguranță ar putea să aibă din nou haremul la picioare.
Sunt luată prin suprindere când îi aud tentativa de a râde, și preț de câteva secunde inima îmi bate cu putere în piept, ca și cum ar fi fost martora la cel mai grovaz lucru din lume. Și așa și era! Nu cred că am să-l mai văd vreodată într-o ipostază atât de bună! Poate că nu fusese totuși o greșeală să vin până la urmă.
După masă, îl sun pe bunicul pentru a-l anunța că sunt bine și că Drako urmează să mă conducă acasă, și mai petrec câteva minute bune cu cei doi soți. Nu știu unde dispăruse Drako, dar nici nu simt nevoia să aflu.
Marta și Greg se înțeleg de minune, iar asta se vede foarte mult în modul tandru în care se privesc unul pe celălalt. Drako are noroc că dăduse peste ei; îmi pare oarecum rău că nu știe să se comporte cu mai mult respect față de persoanele care, până la urmă, l-au salvat de la pierzanie. Poate că, încetul cu încetul, își va deschide ochii. Azi fusese doar începutul.
Pentru că Marta încă se simte slăbită să-și folosească piciorul în totalitate, mă oferit să-l ajut pe Greg să spele vesela, în ciuda protestelor acestuia.
— Mulțumesc pentru astăzi, îmi spune acesta în timp ce ne ocupăm de vasele murdare, și-mi ridic uimită capul spre el. Zâmbește. Simt cum obrajii mi se aprind din cauza stânjenelii. Nu sunt bună cu complimentele sau aprecierile.
— Nu e niciun deranj. Mi-a făcut plăcere să iau cina cu voi. Cred că eu trebuie să vă mulțumesc pentru mâncare.
— La vârsta asta nu credeam că mai sunt tineri la fel de politicoși ca tine. Încep să cred că Marta avea dreptate când a spus că tu s-ar putea să-l poți ajuta pe Drako.
Mă opresc din mișcare pentru câteva secunde, încercând să-mi maschez îngrijorarea. Oamenii ăștia încă mai cred asta? Dumnezeule!
Îmi dreg glasul.
— Nu cred că e de datoria mea să-l ajut. Trebuie să dorească să fie ajutat. Apoi ține de el. De câtă voință are în el.
Greg stă pe gânduri, continuând să șteargă cănile curățate. Privirea îi fuge peste fotoliul pe care stă Marta, uitându-se la televizor.
— Poate că-ți va veni greu să crezi, dar Drako chiar face eforturi să se schimbe. A venit în fiecare zi la spital, la Marta, fără să-i cerem noi asta. Venea mai ales când ea era sedată, crezând că nu-l vom vedea niciunul. Știu că poate fi dur, și nesimțit, și un afurisit câteodată, însă e un copil bun în sinea lui. De mic fusese unul.
Îmi ridic privirea spre el.
— Îl știți de mic?
Surâde.
— Cred că toți știau familia Scovil. Nu prea aveai cum să n-o faci. Și da, am lucrat o vreme ca medic veterinar pentru o perioadă scurtă de timp pentru ei. Apoi și-au angajat un medic privat și nu au mai avut nevoie de mine.
Râsul său pare puțin tras de păr, însă încerc să nu intervin.
— Țin minte că Drako era un copil foarte bun și grijuliu. Nu ști ce educație a primit de s-a transformat în bărbatul arogant și nemilos pe care-l știi acum, însă cu siguranță acel copil însă mai e undeva, acolo.
Stau pe gânduri. Mi-e greu să mi-l imaginez așa cum mi-l descriere Greg, mai ales că eu fusesem atât de privilegiată încât făcusem cunoștință, aparent, doar cu ultima sa versiune. Ideea că poate fi un om bun nu pare greu de crezut, însă nici ușor de digerat. Până la urmă, un Scovil mereu are să rămână un Scovil.
— Dar tu nu trebuie să-ți faci prea multe griji, mă bate ușor peste umăr. Văd că vă înțelegeți destul de bine.
Mijesc ochii spre el, cu stupoare. Bărbatul îmi face amuzat cu ochiul, și aproape mă înec la gândul că el chiar crede că noi doi ne înțelegem. Nici pomeneală!
Mai târziu, Drako apare, cine știe de unde, și așa cum rămăsese stabilit urmează să mă ducă acasă. I-aș fi refuzat frumos oferta, însă e destul de întunecat afară cât să mă facă să-i accept prezența, chit că asta înseamnă că există șansele să ne omorâm reciproc pe drum.
În timp ce-mi iau la revedere de la cei doi soți, îl observ pe Drako cum aduce după el un motor uriaș, ce pare atât de greu încât sigur m-ar strivi dacă ar cădea peste mine. Măresc ochii spre el, simțindu-mi inima în gât
— Ce faci cu... chestia asta?
— Tu ce crezi? N-am găsit cal alb și am prins și eu ce-am apucat.
Ironia sa mă lasă rece, mai ales că e vorba de siguranța mea în joc!
Îmi împreunez brațele la piept.
— Nici gând. Nu mă urc pe așa ceva.
— Atunci îți doresc drum bun spre casă.
— Va fi ok, Joanna, încearcă să mă liniștească Marta. Drako nu va permite să pățești ceva, știu asta.
Asta nu-mi dă deloc încredere în mine. Apasă de câteva ori pe ambreaj, iar motorul fiarei din metal răbufnește în liniștea serii, înghețându-mi sângele în vene. Am tras aer în piept, încercând să mă calmez. E fie asta, fie drumul de una singură prin pustietate, îmi spun în gând.
În cele din urmă, făcându-mi cruce, mă las ajutată de acesta pentru a urca pe șaua din spate. Tresar când palmele acestuia mă apucă cu fermitate de șolduri, ridicându-mă de la sol, strângându-mi ușor pielea cu degetele sale groase. El nu pare deloc afectat, așa că în secunda următoare mă trezesc cu o cască pe cap, și cu spatele acestuia în fața mea. Duritatea căștii mă ia pe neașteptate, așa că încerc să trag de ea pentru a putea respira. Abia acum observ că el nu are nimic pe cap.
— Hei, dar tu?
— Am doar una, răspunde cu nonșalanță. Și nu vreau să ajung la pârnaie doar pentru că ți-ai spart căpățâna în caz de ceva.
— În caz de ce?? întreb alarmată, însă în secunda următoare motorul pornește cu furie din loc, forțându-mă să mă agăț cu toate forțele de abdomenul acestuia. Aproape că-i pot simți rânjetul de pe buze, nenorocitul!
Simt impactul cu aerul în jurul nostru, și închid ochii în încercarea de a-mi mai diminua din frică. Niciodată nu m-am urcat pe așa ceva, și nici nu aveam de gând să o fac. Prefer să fiu Joanna cea plictisitoare decât Joanna cea fără dinți!
Corpul lui Drako e ușor încordat, i-l pot simți prin haine, însă nu pare deloc îngrijorat de viteza cu care avansăm prin întuneric. Îmi strâng și mai mult brațele în jurul său, afundându-mi fața în materialul hanoracului său. Îi pot simți parfumul prin haine, combinat cred cu mirosul ușor de transpirație. Nu se simte rău, dar nici foarte plăcut. Inima încă îmi bate cu putere în piept, însă adrenalina și sunetul ascuțit al motocicletei mă fac să uit complet de mine, lăsându-mă oarecum la mila Domnului.
Peste câteva secunde, simt câțiva stropi reci de apă ce-mi acoperă hainele, iar în scurt timp o ploaie destul de puternică se abate asupra noastră, făcându-mă să-mi doresc să mă dau joc. Există șanse mult mai mari ca roțile să derapeze pe un teren alunecos și pe toți sfinții, nu vreau să mor de tânără. Mai am atâtea de făcut! Cum ar fi prima excursie cu cortul, sau primul sărut real, sau ziua mea de naștere, sau prima noapte de dragoste sau...
Încă nu reușesc să termin înșiruierea, însă mă opresc atunci când Drako pune brusc frână, împietrindu-mă. Aștept să simt durerea, însă nu se simte nimic, doar ploaia ce încă toarnă cu găleata.
— Te mai ții mult de mine?
Vocea sa reverberează prin mine, așa că deschid temătoare ochii, observând cu greu prin cască că ne aflăm în fața chiliei.
Îi dau numaidecât drumul la hanorac, speriată, iar mișcarea e atât de bruscă încât simt cum alunec pe spate, căzând în cele din urmă într-o baltă cu noroi. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce eu?
Îl aud pe Drako râzând cu poftă de pe motor, și simt cum obrajii îmi fumegă de rușine. E numai vina lui!
Mă ridic furtunos, scuturându-mi blugii uzi leoarcă, și-mi scot casca, aruncând-o spre el. Rânjetul său mă face să mă încrunt spre el, spre marea lui satisfacție bolnavă.
Ochii îi coboară preț de o secundă, și observ cum zâmbetul malițios i se lărgește și mai tare.
— Frumoase țâțe.
Abia acum observ că sfârcurile mi se pot vedea prin materialul bluziței umede, și-mi acopăr alarmată sânii, țipând.
— Perversule!
— Hei, tu le-ai pus la vedere. Măcar tâțele să fie mari dacă fundul e ca o scândură.
Sunt prea șocată de vorbele sale pentru a-i da replica, moment în care acesta rânjește pentru ultima dată și pornește în trombă în noapte, lăsându-mă și cu hainele ude, și cu mândria știrbită.