Cel mai mare regret al meu este faptul că nu am reușit niciodată să îmi cunosc părinții. Nu am știut niciodată ce înseamnă atingerea caldă și plină de afecțiune a unei mame, sau vorba blândă și încurajările pline de îndârjire ale unui tată. Iar acest lucru m-a marcat mai mult decât orice altă situație mai delicată cu care m-am confruntat la viața mea.
Nu obișnuiesc să-mi plâng de milă, să implor ajutor sau compasiune altora, cu atât mai puțin să-mi arât slăbiciunea și necazul pentru văzul tuturor. Pur și simplu nu sunt genul acesta de persoană. Bunicul fusese o persoană mult prea influentă în viața mea, care m-a învățat tot ce e mai bine pentru a mă descurca de una singură, și nu cred că vreodată i-aș putea mulțumi îndeajuns pentru tot ceea ce făcuse pentru mine. Faptul că fusesem adoptată de acesta după ce am ajuns la orfelinatul din oraș mă făcuse să-mi deschid sufletul mai mult spre bine, spre lucrurile frumoase și prețioase din viață, pentru că, adevărul este că nu am prea multe opțiuni de la viață.
M-am născut singură, am continuat de una singură, iar atunci când bunicul nu mă va mai putea împinge de la spate voi sfârși la fel de singură. Poate mai mult decât singură.
Poate tocmai de aceea am acum halucinații cu persoanele pe care niciodată nu le-am cunoscut. Văd siluete, aud voci, țipete, plânsete, dar sunt mult prea nefamiliară cu ele pentru a le asocia cu ceva cunoscut. Mi-e teamă, cu toate că nu știu de ce ar trebui să simt asta. Sunt tristă, într-atât încât să mă facă să mă gândesc dacă nu cumva tot ceea ce am trăit până acum fusese doar o simplă iluzie a timpului. Îmi vin în minte sute, mii de gânduri, fragmente ciopârțite de imagini neclare ce mi se rotesc haotic în cap, făcându-mă să-mi doresc din toate puterile să țip.
E prea mult întuneric în jurul meu, iar asta mă înfioară. Strâng din dinți, duc palmele la urechi, într-o încercare disperată de a opri zgomotele ce par a proveni de pretutindeni, și respir lent. Brusc, se lasă liniștea.
Îmi deschid ochii, dar nu dau decât de aceeași beznă teribilă ce pare a mă înghiți de vie, cu fiecare secundă ce trece. Simt că picioarele stau să-mi alunece în întunericul ce-mi joacă sub picioare, dar chiar în acea clipă ceva strălucitor se face vizibil din palma mea. O deschid cu neîncredere, și observ brățara micuță la care țin atât de mult lucind slab între degetele mele.
Încerc să o strâng în pumn și să o iau la piept, dar în secunda următoare aceasta dispare din palma mea, iar în fața mea apare silueta mică a unui copil. Nu reușesc să-mi dau seama cum arată, dar simt cum mă privește tăcut, ca mai apoi să-mi mâna în degetele sale firave. Atingerea pare anormal de reală, însă îmi provoacă o ciudată stare de calmitate interioară, motiv pentru care mă las trasă de acesta într-o direcție numai de el știută. Îi strâng palma mai bine într-a mea și-mi închid ochii, iar în secunda următoare corpul îmi e învăluit de o căldură plăcută, ce-mi face corpul să vibreze de liniște și calmitate.
Nu-mi dau seama când deschid ochii, căci lumina cu care mă întâlnesc în momentul în care o fac mă orbește pe loc, și am nevoie de câteva secunde bune pentru a mă obișnui cu aceasta. Aud vag în jurul meu niște voci înfundate, așa că îmi mișc gâtul într-o parte, și observ chipurile aplecate, pline de îngrijorare ale Amaliei și lui Luke, ce par a vorbi pe muțește. Abia după alte câteva secunde îi pot auzi mai bine, iar asaltul lor cu întrebări mă amețește puțin.
— H-hei, mai încet.
— Dumnezeule mare! strigă Amalia, aruncându-se practic peste mine. Mă strânge la pieptul său, iar eu sunt atât de luată pe nepregătite încât nu știu cum să reacționez. Nu ne mai speria niciodată așa, bine?!
— Hai, gata, murmură Luke, încercând s-o dea pe Amalia de pe mine. Lasă fata să respire. Îi zâmbesc slab, iar el îmi întoarce favoarea. Cum te simți?
— Sunt ok. Dar ce s-a întâmplat? întreb, neînțelegând despre ce este vorba.
Abia acum observ camera în care mă aflu, și faptul că sunt într-un pat de spital, conectată la o perfuzie ce-mi amorțise complet brațul. Măresc ochii, șocată.
— Ce-ți amintești ultima dată? mă întreabă serios Luke, și-mi încrunt fruntea cu putere, frecându-mă cu degetele la tâmple. Simt fâșia de material înconjurată în jurul părului, iar gândurile mele devin din ce în ce mai amestecate.
— Tot ce-mi amintesc e că am băut un pic prea mult, era amețită, și m-am dus la lac pentru a mă liniști puțin.
— Doar atât? insistă Amalia. Joanna, aproape te-ai înecat acolo. Era să fac infarct când te-am găsit pe jos. Noroc că cineva a strigat de la lac, că altfel putea ieși urât de tot. Dacă s-a întâmplat ceva, ai face bine să-ți amintești.
— Calmează-te, o îndeamnă Luke, bătând-o pe spate. Poate are nevoie de mai mult repaos. A stat o zi întreagă inconștientă.
Exact atunci, o durere teribilă mi se fixează în moalele capului, făcându-mă să scâncesc și să-mi duc instinctiv palmele la cap. Imagini scurte și foarte rapide mi se preling prin fața ochilor, și strâng din dinți când îmi aduc aminte de întâmplările din acea seară.
De lângă mine, prietenii mei se apleacă îngrijorați spre mine. Respir, aduncându-mi cuvintele.
— Atunci... Armano. Încercase să mă forțeze. Ne-am zbătut amândoi și m-am împiedicat. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat după.
Cei doi rămân tăcuțe preț de câteva secunde, ca mai apoi Amalia să izbucnească cu voce tare.
— Ce?! Ce dracu' ți-a făcut animalul ăla? Îl calc în picioare de—.
Nu apucă să termine însă, căci Luke o țintuiește cu corpul său, făcând-o să se zbată în brațele sale.
— Calmează-te!
— Lasă-mă! Se smucește cu putere, dându-și mai apoi părul pe spate. Ochii îi cad pe mine, și nu pot decât să înghit în sec. Jo, a apucat să facă ceva?
Dau negativ din cap.
— Nu, doar m-a sărutat.
Gândul că făcusem așa ceva cu el îmi provoacă o stare de greață în stomac. Îmi vine să-mi spăl gura cu detergent!
Luke se scarpină în cap, mutându-și palmele pe șolduri.
— Ok, vom chema autoritățile să-l aranjeze puțin pe nenorocitul ăla.
— Nu! sar ca arsă, neputând face însă prea multe din cauza perfuziei.
— Ești pe bune? mă întreabă serios Amalia, puțin confuză.
— Nu s-a întâmplat nimic, serios. Nu vreau să creez prea mult tam-tam pentru o inconștiență de a mea. Dacă se întâmpla ceva mai grav poate că ar fi fost cazul să acționăm.
— Oh, da! exclamă Amalia. Trebuia să aștepți până te viola ăla ca să te trezești și tu la realitate!
Îi arunc o privire obosită, forțând-o să tacă. Știu că se putea întâmpla ceva mult mai rău, dar nu vreau să-mi creez și mai multe probleme. E destul faptul că am scăpat cu bine, nu doresc să accentuez și mai mult conflictele existente.
— Apropo, cum am ieșit din lac?
Întrebarea mea îi face pe cei doi să facă schimb de priviri. Mă încrunt.
— Nu știm, răspunde Luke. Erai deja pe mal când am ajuns la tine.
— Știm doar că o voce de bărbat s-a auzit de la lac. Când te-am găsit nu mai era nimeni cu tine însă, continuă Amalia.
Îmi mușc buza, neînțelegând ce să mai cred. Încerc din răsputeri să-mi amintesc mai multe din acea seară, însă ceva îmi blochează complet capacitatea de a-mi accesa memoriiile. Simt cum capul începe să-mi vuiască din nou din cauza durerii, așa că mă las pe cearceafurile moi, inspirând adânc.
Petrecem următoarele minute într-o liniște totală, fără să-mi dau seama de ceea ce ar putea gândi amicii mei. Știu că le-am tras o sperietură pe cinste, dar nu fusese intenția mea să fac așa ceva. Țin prea mult la ei pentru asta.
Liniștea mă roade încet pe dinăuntru, însă în cele din urmă Amalia izbucnește într-un țipăt ascuțit, luându-ne pe mine și pe Luke complet prin suprindere.
— Ce naiba ai, femeie? sare ca ars Luke.
Amalia îl ignoră complet, și mă apucă cu fermitate de umeri. Privirea îi cade pe a mea.
— Ce?
— Tocmai mi-am dat seama de ceva!
— Hă?
— Joanna, nenorocitul ăla ți-a furat primul sărut!
— Poftim?! exclamăm în același timp eu și Luke, complet nedumeriți de afirmația ei.
Analizez preț de o secundă ceea ce tocmai îmi spusese, și simt brusc cum obrajii mei se umplu de o fierbințeală teribilă. Are dreptate! Armano îmi furase primul nenorocit de sărut! Cineva să-mi spele buzele cu clor!
Luke pare oarecum inconfortabil, neștiind ce să spună.
— Păi și, începe acesta, e un lucru rău? Ai aproape șapteșpe ani, ce naiba.
Întrebarea sa credulă ne face pe mine și pe Amalia să-l țintuim cu privirea. Îmi afund apoi fața în palme, încercând să mă îngrop în cearceafuri.
— Normal că e, idiotule! îl apostofează Amalia. Sexul și sărutul sunt cele mai importante pentru o tipă. Dar ce să știi tu; ți-ai tras-o de la paișpe ani! Ce curvar...
— Ce?! se aude și vocea lui Luke, iar pentru următoarele minute bune sunt nevoită să mă ascund sub cearceafuri pentru a mă feri de schimburile lor de replici, destul de acide de altfel.
Sunt nevoită să-mi petrec următoarea noapte în spital, pentru că starea mea de agitație încă persistă și după câteva ore. Amalia și Luke pleacă de îndată ce bunicul meu ajunge în cameră, promițându-mi însă că se vor întoarce cât mai repede cu putință. Încerc să-mi înfrânez umezeala ce riscă să-mi invadeze ochii, și îmi iau la revedere de la ei cu zâmbetul pe buze. Încă sunt speriată, dar prezenta bătrânului mereu mă liniștește, fapt pentru care mușchii încordați mi se relaxează încetul cu încetul, până când devin mult prea obosită pentru a mai simți ceva. Sau poate e de la medicamentele primite: nu-mi mai pot da seama prea bine ce simt cu adevărat.
Bunicul se așează tăcut pe scaunul de lângă mine, își pune ochelarii pe nas și începe cu glas tânguit să recitească din fragmentele mele preferate din psalmi. Mereu mă linișteau cărțile sale; obișnuiesc să le citesc mereu atunci când am vreu coșmar sau trec printr-o perioadă mai grea sau apăsătoare.
Blândețea din vocea sa și liniștea ce domnește în întreg holul îmi fac corpul să se relaxeze, iar în scurt timp ochii mi se închid de la sine, plonjând într-un somn lung și lipsit de vise.
Ziua următoare, la rugămințile mele, reușesc să-l conving pe medicul care se ocupă de mine să-mi dea eliberare acasă, cu singura condiție de a mă întoarce peste câteva zile pentru un ultim șir de analize. Deși mă simt mai bine, am încă bandajată o parte a capului.
Luke și Amalia vin să ne ia de la spital, iar împreună cu bunicul reușesc să mă dau jos din pat și să pornesc spre ieșire. Încă îmi mai simt puțin corpul rigid, motiv pentru care mă sprijin de Luke în încercarea de a-mi găsi echilibrul. Drumul pare unul infernal de lung, iar când ajungem în cele din urmă la chilia noastră simt cum mi se înmoaie picioarele de bucurie.
Prietenii mei decid să petreacă ziua alături de mine, așa că ne îndreptăm cu toții spre bucătărie pentru a face ceva de mâncare; eram lihnită după drum.
Luke se oferă să-l ajute pe bunicul să prepare niște supă și câteva șnițele de pui — cu toate că e cam paralel cu bucătăria —, în timp ce Amalia mă îndeamnă în camera mea pentru a-mi aranja părul care acum pare sec și complet în toate părțile. Mă las pe mâna ei, răsuflând liniștită.
În timp ce aceasta încearcă cu stângăcie să-mi împletească în spic o codiță, ochii îmi fug peste sertarul de lângă mine, și fără să vreau duc mâna pentru a-l deschide. Iau în palmă brațara împletită frumos manual și o strâng între degete, mușcându-mi buzele.
Amalia își întoarce capul spre mine.
— Nu mi-ai spus niciodată ce e așa minunat la brățara aia. E urâtă.
Surâd amuzată.
— Mi-a dat-o cineva foarte important.
— Mai important decât mine? întreabă bănuitor, ridicând din sprânceană.
— Habar n-am, zic, dând din cap.
— Ești chiar ciudată, serios, concluzionează ea, trecându-și din nou mâinile din părul meu.
Râd în sinea mea, aruncând o ultimă privirea la acel șnur din material moale. Cu siguranță e o ciudățenie întreaga situație.
Peste vreo două zile, sunt nevoită să mă întorc la școală odată cu sfârșitul vacanței pascale. Din fericire renunțasem la bandajul acela inconfortabil, încă tot preferam să port un fes pentru a-mi acoperi părul care, dintr-un motiv total ciudat, mi se deteriorase destul de tare. Nu că m-ar deranja prea tare; am alte lucruri la importante la care să mă gândesc în momentul de față.
Povestea din acea seară împânzise deja întreg orașul, așa că nu e deloc de mirare faptul că sunt întâmpinată cu tot felul de întrebări puerile sau priviri cârcotașe. Strâng din dinți, încercând să ignor remarcile mai mult decât arogante ale unora, mai ales cele venite din partea lui Alice. Râsetele ei mă fac să-mi doresc să repet istoria cu acele mașinuțe, doar că de data asta nu avea să se aleagă doar cu un nas spart.
Nu sunt totuși o persoană rea, așa că îmi alung din minte aceste gânduri nefaste, trecând mai departe. Evident, ceilalți cunosc doar o parte a poveștii; cum eu mă îmbătasem atât de tare încât ajunsesem aproape să mă înec în lac. Partea cu Armano rămăsese îngropată, asta și pentru că refuzasem să mai pomenesc vreodată de cele întâmplate. Asta nu înseamnă însă că acel nemernic nu are să și-o ia de la mine. Nu sunt atât de proastă încât să mă las înjosită în fața cuiva. Cu atât mai puțin în fața unuia ca el.
După primele două ore, școala începe să se mai liniștească, iar șușotelile și vorbele pe la spatele meu încep să se potolească încetul cu încetul. E incredibil cum majoritatea celor de aici pot bea, se pot droga și se pot culca cu cine aveau ei chef, dar dacă vine vorba de cine mai... cuminte, lucrurile sunt complet diferite. Pe bune! Nu mă trezesc curvă peste noapte, nu mă fac prostituată de la un pahar de bere. Oamenii ăștia ar trebui să înceteze să se mai comporte atât de înjositor. În niciun caz nu sunt mai buni decât mine. Poate doar la capitolul băutură stau mai bine.
La pauza de masă o iau pe Amalia pentru a merge la cantină. Deși primesc alte câteva priviri pe ascuns, decid să nu dau nici doi bani pe ele, înghițind în sec. Nu am să le dau satisfacția de care au nevoie pentru a-și hrăni ego-ul.
Luke ne face cu mâna de la o masă plină de băieți, și sunt nevoită să izbesc de Amalia în momentul în care aceasta se oprește brusc în loc. Nasul meu face contact imediat cu spatele ei.
— Hei! Ce ai?
Abia acum observ spre ce se uită. Armano și gașca lui se află la doar câțiva metri în fața noastră, râzând de zor. Mi-e greață când îl văd atât de relaxat și nepăsător, mai ales că din cauza lui ajunsesem aproape să mă înec în acel lac. Poate că fusese și vina mea că băusem peste puterile mele de toleranță, dar în niciun caz nu aș încerca să profit de starea de vulnerabilitate a cuiva în acea situație.
Râsul său mă zgârie pe timpane, și sunt nevoită s-o trag de mână pe Amalia pentru a o potoli în loc.
— Dă-mi drumul, murmură printre dinți, încleștându-și degetele în pumni. Chiar nu poate scăpa basma curată după ce ți-a făcut!
— Dar cine a zic c-o va face? îi răspund, dând din umeri.
Mă privește neînțelegând despre ce vorbesc. Îmi ling buzele, umezindu-le, și pornesc numaidecât spre grupul din fața mea. Pot auzi vocea Amaliei din spatele meu dar nu mă opresc până când nu mă aflu exact în fața celui care îmi transformase visele în coșmaruri. Brusc se lasă liniște între ei, iar ochii lui Armano cad numaidecât spre mine. Ridică din sprâncene și dă să spună ceva, însă nu-i dau nicio șansă să facă asta, iar în secunda următoare îmi adun toată puterea într-o lovitură de genunchi, ce se izbește exactde zona sa sensibilă. Cade la pâmânt într-o fracțiune de secundă, spre stupoarea tuturor celor din încăpere. Geme dureros, iar eu îmi scutur satisfăcută genunchiul.
— Dacă nu ești în stare să-ți aduci de bunăvoie fetele în pat, degeaba mai ai chestia aia.
Le întorc spatele înainte de a le mai lăsa răgaz să-mi răspundă. Liniștea din sală îmi face sângele să fiarbă pe dinăuntru, dar reușesc cumva să-mi mențin calmul și să mă alătur Amaliei, cacre pare în stare de șoc.
— Drace, fato! Nu știam că ai atâta zvâc în tine! Chicotim amândoi, și simt o imensă satisfacție când îl aud pe Armano încă zăcând de durere pe jos. Cu siguranță merită asta mult mai mult decât o simplă amendă dacă-l dădeam pe mâna poliției.
— Plec de aici, mi-a pierit pofta de mâncare.
Amalia mă prinde de mână, rânjind.
— Ba bine că nu!
Mai pe seară, sunt nevoită să mă întorc la spital pentru ultimele analize. Nu vreau să deranjez pe nimeni, așa că decid să merg de una singură, pentru a-mi mai limpezi puțin gândurile.
După mai bine de o oră, aștept pe holurile spitalului pentru ca medicul să vină cu rezultatele. Oboseala își spune deja cuvântul, așa că plănuiesc să ajung cât mai repede acasă pentru a face un duș și a mă băga în așternuturi. Dormisem destul de prost în ultimele zile.
Doctorul apare peste puțin timp și sunt mai mult decât ușurată când îmi explică că totul a ieșit bine, și-mi prescrie niște ultime pastile care să mă ajute în cazul în care am să resim vreo durere. Soarele apune deja când străbat holurile aproape goale, și nu pot să nu-mi arunc privirea asupra culorilor lichide ce par a se scurge pe cerul adormit.
Mă opresc la un moment dat, clipind des, și observ o siluetă destul de familiară în fața mea. Inima îmi tresaltă deodată în piept, și mă lipesc aproape involuntar de perete, pentru a mă face nevăzută. Închid ochii, întrebându-mă de ce, Doamne iartă-mă, mă comport în halul ăla.
Cel din fața mea nu poate fi Scovil, asta și pentru că nu ar avea ce să caute aici. Îl observ de la depărtare cum străbate în liniște holul acum pustiu, având din nou o glugă groasă pe cap, iar curiozitatea mă roade atât de tare prin piele, încât mă dezlipesc fără să-mi dau măcar seama de perete. Asta e acum, îmi spun în gând, luând-o la pas încet pentru a nu fi descoperită. Parcă sunt în filmele cu proști, dar mi se pare prea ireal faptul că el s-ar putea afla aici, acum.
Drumul pe care îl parcurge îmi dă extrem de mult de bănuit, astfel că în clipa în care ajung în fața unei uși masive de metal, mă opresc puțin pentru a-mi da sufletul. Nu știu câtev scări am putut urca până acum, dar cu siguranță mi-am perdut jumătate din viață pășindu-le.
Împing cu precauție de ușă, fără a face zgomot, și sunt complet înmărmurită în clipa în care observ înaltul cerului, exact în fața mea. Aerul călduț îmi flutură părul peste gât, iar ideea că mă aflu tocmai pe acoperișul spitalului îmi face stomacul să se strângă într-un nod. Îl caut cu privirea pe Drako, iar când îl observ balansat peste bara de metal ce împrejmuiește întregul accoperiș, simt cum sângele mi se scurge din cap, iar palmele îmi sunt cuprinse de o sudoare rece.
Pașii mi se mișcă singuri, și mă trezesc izbită de acesta, apucându-l strâns de materialul hanoracului.
— N-o face!
Vocea mea sparge liniștea ce ne înconjoară, și-mi simt pulsul în moalele capului.
— Ce naib—? murmură acesta, încercând să mă îndepărteze. Dă-mi drumul!
— Nu, nu, nu! Nu te las să faci asta!
Îmi afund mai bine fața în spatele său, și-i simt ușor parfumul corpului cum îmi invadează nările. Se calmează în cele din urmă, și-l aud cum răsuflă lung.
Mă trezesc în secunda următoare smucită într-o parte, până ce spatele meu face contact cu bara rece de metal.
— Ești chiar idioată, spune, iar în următoarea clipă mă trezesc într-o baie de fum greoi, ce mă face să tușesc.
Închid ochii ce-mi lăcrimează puțin, și mă strâmb mai apoi spre el. Rânjește, ridicând țigara dintre degetele sale.
— Încercam să fumez, deșteapto. Numai cineva ca tine putea să creadă că am să mă arunc.
Mai tușesc de câteva ori, iar corpul acestuia se îndepărtează de al meu, sprijinindu-se de bară. Trage din nou lung din țigară.
— Dacă nu mureai de la căzătură, sigur vei muri de la prostia aia, spun, împrăștiind cu palma fumul ce-mi acoperă fața.
Îmi aruncă o privire scurtă, apoi, în tăcere, zdrobește chiștocul rămas și-l calcă cu piciorul. Rămânem în tăcere, tot ce pot auzi fiind sunetul vântului ce șuieră deasupra capetelor noastre, și zgomotul de mașini de dedesubt.
Arunc cu coada ochilor o privire spre acesta, și-l pot observa doar din profil, fără a vedea însă prea mult din expresia sa facială. Părul îi acoperă o parte din frunte, astfel că singurul lucru pe care pot să-l văd complet sunt buzele sale pline și roșiatice. Cred că mi se blochează privirea asupra lor, căci în momentul în care acesta își coboară ochi spre mine simt cum obrajii mi se umplu de sânge, forțându-mă să-mi mut privirea. Îl aud pufnind pe nări, și-mi mușc obrazul pe interior.
Încerc repede să mă exchivez, căutând un motiv de a-mi dispersa vulnerabilitatea.
Îmi dreg glasul.
— Și spune, ce cauți aici? Asta în afară de faptul că NU vrei să te arunci.
Încercarea mea de glumă trece neobservată de acesta.
Mă privește lung, iar fruntea i se încruntă brusc.
— Tu chiar nu te saturi să fii tratată în halul ăsta? Încep să cred că ești a naibii de masochistă.
Dau din umeri.
— Poate că tu o faci prea tare pe durul. Eu una nu țin pică. Eram doar curioasă însă de ce te afli aici.
— Și ai decis s-o faci pe cavalerul în armură strălucitoare, hm?
— Aberezi. Și știi ce, nu mi-am schimbat părerea în ceea ce te privește. Încă am impresia că te ascunzi în spatele tuturor acestor replici acide și pline de răutate, și ești prea orb să-ți dai seama câte oportunități arunci cu piciorul la gunoi. Dar nu e treaba mea.
Își trece limba peste buze, arcuindu-și colțul buzelor.
— Ți s-a mai zic că ai gura mult prea mare?
— Mi s-a spus și mai rău.
Drako își scutură capul, bătând de câteva ori cu piciorul în asfalt.
— Cred că ai înghițit prea multă apă sărată, murmură mai mult pentru sine, dar reușesc totuși să-l aud, făcându-mă să-mi măresc ochii.
— De unde—?
Nu apuc să termin întrebarea, căci face o mișcare rapidă, dându-mi fesul peste ochi și oprindu-mi cuvintele în gură.
— Mai bine îți vezi de problemele tale, decât să te complici cu ale altora.
Până să-mi dau materialul de pe ochi, Drako dispare deja în spatele ușii de lemn, lăsându-mă cu o mie de gânduri și cu parfumul său încă impregnat în nările mele.